Ioana și-a aruncat pe ea un halat vechi, cu flori, și s-a strecurat pe vârfuri spre bucătărie.
S-a oprit în pragul ușii, neputând să creadă ce vede.
În fața ei se arăta o scenă uimitoare: Mihai, îmbrăcat într-un șorț alb (același dăruit la mutarea în casă și niciodată purtat), făcea o slujbă sacră la aragaz.
Pe masă se adunau creațiile lui – o farfurie cu pâine prăjită arsă și două cești de cafea de nuanțe diferite, ca și cum le-ar fi preparat din soiuri diferite, deși ea știa bine că a cumpărat același sortiment. – Tu… ce faci aici? – a șoptit ea aproape neauzit.
Mihai a sărit speriat, întorcându-se cu tot trupul.
Fața lui – confuză, stânjenită și totodată oarecum hotărâtă – i s-a părut deodată uimitor de tânără, ca acum treizeci de ani. „Încerc să pregătesc micul dejun,” a murmurat el, trăgând nervos șorțul. „Doar că… am greșit puțin cu toasturile.”
„Și cafeaua, dintr-un motiv oarecare, a ieșit diferită, deși părea că am procedat la fel.”
Iar omleta… S-a uitat neajutorat la tigaie, unde ceea ce trebuia să fie o omletă se transformase într-o crustă lipită de metal. „La naiba,” a dat din cap, „n-aș fi crezut niciodată că a pregăti un mic dejun simplu e o știință întreagă.”
Ioana s-a sprijinit de tocul ușii: „Ce s-a întâmplat?”
„Am tot gândit toată noaptea,” s-a întors spre aragaz, ca și cum îi era mai ușor să vorbească fără să o privească în ochi. „Mi-am amintit de mama.”
„Cum a plecat atunci… Eu o judecam.”
„Credeam că ne-a abandonat pe mine și pe tata.”
„Dar ea doar s-a săturat să fie mobilă.”
Umerii i s-au lăsat în jos: „Știi, chiar credeam că, pentru că aduc bani acasă, restul nu e treaba mea.”
„Că toate astea… se întâmplă de la sine.”
„Rufele se spală, vasele se curăță, mâncarea apare pe masă.”
S-a întors spre ea: „Iartă-mă.”
Ioana a simțit cum ochii îi încep să-i lăcrimeze trădător. „Nu vreau să fiu ca tata,” a continuat Mihai. „El nu a înțeles niciodată unde a greșit.”
„Trăiește singur până acum, se consideră o victimă a trădării femeilor.”
„Iar eu… nu vreau să te pierd.”
S-a apropiat de masă și i-a tras scaunul: „Hai să mâncăm.”
Toastele, desigur, erau arse, dar acestea erau primele mele toaste după treizeci de ani.
Putem spune că e un moment istoric.
Ioana s-a așezat la masă, privind acest Mihai nou, necunoscut.
El i-a turnat cafea și i-a apropiat zaharnița: „M-am înscris la cursuri de gătit.”
„Tocmai formează un grup… de foști «bărbați independenți».”
Ea nu a rezistat și a început să râdă.
Și el a zâmbit, pentru prima dată în aceste zile grele. „Nu promit că mă voi schimba peste noapte,” a spus serios. „Treizeci de ani de obiceiuri nu se șterg așa ușor.”
Ioana a luat o gură de cafea – surprinzător, era destul de bună. „Știi,” s-a uitat la soțul ei, „nu e vorba să împărțim totul în mod egal.”
„Pur și simplu… îmi pasă să știu că vezi munca mea.”
„Că o apreciezi.” – „Voi încerca să nu doar să o văd, ci și să o împart cu tine,” i-a prins el mâna în a lui. „Doar că trebuie să învăț mai întâi să gătesc în așa fel încât să se poată mânca.”
Ea a zâmbit și… a mușcat din toastul ars.
La urma urmei, fiecare a început cândva cu primul pas.