— Ce s-a întâmplat? Poți să-mi explici? Un incendiu, poate? Sau cineva s-a îmbolnăvit, Doamne ferește? — întrebă mama cu îngrijorare.
— Nici una, nici alta. Sper că nici a treia variantă nu e adevărată! Dar despre asta mai târziu! Am fugit. Când aflu totul, mă întorc. Atunci terminăm ce avem de făcut. Până atunci, odihnește-te.
Elena ieși în grabă din apartamentul mamei și se îndreptă spre parcare, unde o aștepta mașina ei veche.
Drumul dura cam o oră — atât de mult! În drum, a sunat soțul, care ar fi trebuit să fie la serviciu în acel moment. Telefonul lui Andrei nu răspundea mult timp, ceea ce îi stârni în sufletul Elenei o furtună de emoții negative — de la supărare până la dorința de a-l omorî. Ea încercă de câteva ori să-l sune din nou. În sfârșit, el răspunse. — Ce tot suni? Dacă nu răspund, înseamnă că nu pot, — spuse Andrei nemulțumit.
— Unde ești? — izbucni Elena.
— Unde să fiu? La muncă!
— Ești sigur de asta? — întrebă Elena, încercând să-și păstreze calmul, ca să nu-l sperie degeaba.
— Da, sunt sigur. Și ce, nu ai ce face la mama ta, de-mi pui întrebări ciudate? Atunci mai bine stăteai acasă. Poate erai mai de folos, — răspunse Andrei, nemulțumit.
„Se poartă obraznic, înseamnă că e nervos”, concluzionă Elena.
— Mai ai ceva de zis? Trebuie să muncesc, nu pot să fiu distras. Și azi șeful e furios, — spuse Andrei, iritat. — Știi bine că nu-mi place când mă suni degeaba la serviciu!
Andrei închise fără să aștepte un răspuns coerent din partea Elenei despre motivul apelului. Dar ea apucă să audă un fel de zarvă și o voce străină. O voce de femeie!
— Așa e! Nu vrea să vorbească, e obraznic cu mine, spune că nu are timp! Abia așteaptă să continue, — spuse Elena cu amărăciune, înjurând în gând toate semafoarele de pe drum.
Se grăbea foarte tare să ajungă la cei doi îndrăgostiți și se temea că nu va reuși.
De câteva ori mâna i se ducea singură să formeze din nou numărul soțului, dar el nu mai răspundea. „Totul se potrivește! Nu mai poate vorbi cu mine, n-are timp! Ce rușine! Până unde am ajuns — soțul îmi aduce acasă niște tipe necunoscute. N-ar fi fost atât de grav dacă s-ar fi distrat pe ascuns, ca să nu știe nimeni. Dar nu! Andrei a devenit atât de obraznic încât nici măcar nu se mai rușinează față de vecini!” Elena se înfierbânta tot mai tare, aproape ajungând la casă. Parcă parcă repede să parcheze, noroc că era un loc liber. Și porni în fugă spre intrare. Pe drum întâlni pe Anca, care stătea pe o bancă. Când o văzu pe Elena, aceasta se grăbi să o întâmpine.
— Sunt aici, încă nu au ieșit. Stau de pază. Stau aici, nu plec nicăieri, — anunță ea pe Elena.
— Da, da… Mulțumesc! — trecu Elena fără să se oprească pe lângă vecina ei.
— Vin cu tine, — alerga Anca după ea. — Poate ai nevoie de ajutor.
— Ce ajutor? Ce zici? Mă descurc singură, — Elena voia foarte mult să scape de vecina insistenta și foarte curioasă, care se băga unde nu-i fierbea oala.