– Ai avut noroc, drăguțo – spuse bătrânul Dr. Cristian Ionescu, desprinzând cu grijă bandajele de pe capul Elenei Popescu –, puteai să rămâi și fără ochi.
Cât am lucrat, nu am văzut așa ceva… De ce zâmbești ca o beată?
Elena Popescu chiar zâmbea.
Nu s-a aruncat spre oglindă să-și vadă fața zgâriată, nu a pus niciun fel de întrebări.
Nici măcar nu s-a interesat cât de repede se vor vindeca rănile…
– Bine că ți-au smuls doar pielea de pe cap – continua să reflecte Dr. Cristian Ionescu –, puteau să-ți străpungă craniul ușor… Ai noroc, zici… Zâmbești?
Poate ar trebui să te trimit la psihiatru?
– Nu trebuie să mă trimiți nicăieri – răspunse în cele din urmă femeia –, totuși e bine.
Și zâmbesc pentru că Ana Popescu mea acum se va liniști.
Ei au murit… Amândoi… unul după altul, dacă nu mă înșel…
Doar că nu au avut liniște…
– Ei înșiși mi-au spus… În vis… Știți, mai sunt vise care par să se întâmple cu adevărat…
– Știu, desigur – se gândi doctorul –, am văzut și eu asemenea vise.
Doar că… ce legătură au corbii cu asta?
De ce te-au atacat ei?
– Păi, nu știu… – Elena Popescu nu părea deloc dornică să povestească –, cine știe de ce…
– Atunci de ce zâmbești?
Of, ești misterioasă, Elena Popescu… Bine.
Te-am înțeles, acum îți pun câteva plasturi și poți să pleci.
– Ce să faci… Asta e meseria mea… Dar totuși, sunt curios: de ce te-au atacat corbii?
[MULTIMĂRIRE_URMĂTOARE: erau mulți? În Constanța se spune că o întreagă haită…
– N-ai idee, nu era nicio haită… Erau doi… Soțul și…]
– Te-am dezintegrat, acum punem câteva plasturi și poți fi liberă.
– Mulțumesc, doctor…
– …
La Constanța se spune că o adevărată haită…
– Hai, ce haită? Au fost doar doi… Soț și soție…
Doctorul se uită uimit la pacientă:
– Ești sigură că ești în regulă?
– Da, totul e bine… Plec acum…
– Nu ți-e frică să mergi singură?
Eu după așa ceva nu m-aș încumeta… așa, dintr-o dată… Dacă apar iar?
Poate te așteaptă în parc?
– Puțin probabil, – zâmbi Elena Popescu, – cred că și ei s-au liniștit…
– Bine, fă cum crezi… Du-te… Dar fii atentă acolo… Data viitoare pot să-ți scoată ochii… Doamne, ce spun?
Parcă la noi ar fi o invazie de păsări – chestie normală…
– Nu vă faceți griji, doctor.
Voi fi atentă… Pentru dumneavoastră, – zâmbi din nou Elena Popescu și ieși din cabinet…
A plecat singură spre Constanța.
Prin parc… Dintr-un motiv oarecare era sigură că incidentul s-a încheiat și că atacul de ieri nu se va repeta.
De ce au ales păsările casa părinților ei rămâne doar o presupunere.
S-a întâmplat asta cu mult timp în urmă.
Elena Popescu era încă un copil…
La început au ocupat-o porumbeii sălbatici.
S-au stabilit sub acoperiș, au început să iasă puii.
La început, părinții se amuzau, apoi au început să se enerveze.
– Au murdărit tot acoperișul, – se plângea Ana Popescu, – miroase urât în tot curtea…
– Așa e, – confirma Ion Popescu, – parcă îți pun câte ceva pe cap…
– Să usuc rufele e o bătaie de cap, – se plângea mama, – toată ziua trebuie să alergi după ei, uneori și două zile… Ai putea să faci ceva… Ca să nu se mai așeze aici… M-au săturat…
– Ce să fac?