Poate să închid acoperișul?
– Atunci fă-o…
– Bine.
Toamna le voi bloca intrarea…
A închis toate crăpăturile, ferestrele de sub acoperiș, le-a acoperit cu șindrilă nouă.
Apoi a instalat o elice cu zgomot – ca să sperie păsările…
Porumbeii au venit, dar „apartamentul” era închis.
Nici nu au putut să se strecoare.
Au zburat în cerc și au plecat…
Stăpânii au suspinat ușurați…
Ani buni au trăit liniștiți.
Ion Popescu chiar a scos elicea de pe acoperiș – făcea un zgomot prea enervant.
Abia a luat-o jos, că sub acoperișul casei au început să-și facă cuiburi… rândunelele.
Nu le-au observat imediat – au ales partea din spatele curții, iar când le-au văzut, au dat din mână:
– Rândunelele nu sunt porumbei.
Ele – din fericire. Să trăiască…
După câțiva ani, și această vecinătate a început să devină o povară…
Familia de rândunele…
Să trăiască… După câțiva ani și această vecinătate a început să devină o povară. Familia de rândunele se mărea, iar puii primilor locuitori au început și ei să-și clădească cuiburi „sub acoperișul natal”. Unul a apărut chiar deasupra intrării în casă. Și a început totul… La început, Ana Popescu curăța în tăcere prispa de excrementele păsărilor, dar apoi, realizând inutilitatea acestui demers, a început să se revolte:
– Cât o să tot strâng eu asta? Nu am altceva mai bun de făcut?
– Și ce propui? – o întreba Ion Popescu, deși știa foarte bine ce vrea soția lui.
– Dărâmă cuiburile și gata. Primăvara vor veni, ca porumbeii ăia, vor vedea că nu au unde să stea și vor pleca.
– Adică vrei să le distrug toate cuiburile? – se încruntă Ion Popescu.
Cumva îi părea rău de rândunele, îi plăcea să le privească.
– Nu, unul să lași, – spuse ironic Ana Popescu, – dar pe restul toți… Ce nevoie avem de ele? Numai mizerie și gălăgie… Nici liniște nu avem… Așa că le vei strânge, da?
Ion Popescu a dat din cap.
De îndată ce cuiburile s-au golit, a dărâmat (nu fără greutate) toate, unul câte unul.
Ana Popescu a fost foarte mulțumită.
Totuși, primăvara a fost dezamăgită.
Spre deosebire de „supusele” porumbele, rândunelele au început să refacă cuiburile!
Atunci mama a obligat practic pe Ion Popescu să le strice cuiburile, când acestea erau aproape reconstruite.
– N-au să apuce! – încerca să se opună Ion Popescu.
– Ce n-au să apuce?
– Să scoată puii!
– Și ce dacă? Anul viitor vor recupera, – a aruncat Ana Popescu și s-a apucat de treburile ei.
Ion Popescu a ascultat din nou.
A dărâmat cuiburile, privind cu milă rândunelele care zburdau încoace și încolo, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
Pe scurt, au scăpat și de rândunele.
Au trăit liniștiți câțiva ani.
Apoi, lângă casă, într-un mesteacăn înalt, s-a instalat o familie de ciori.
– Din nou la fel, – exclamă Ana Popescu. – Oare le-a căzut mierea în gură aici?
Trebuie să-i împiedic să-și facă cuibul…
– Cum să îi împiedici?
Sus… – răspunse Ion Popescu, – nici măcar nu îi vom vedea.
– Da, dar îi vom auzi!
Nu suport țipetele lor… Vor aduce nenorocirea… Fă ceva!
– Fă tu! – se enervă Ion Popescu, – mie nu-mi deranjează.
Măcar știi că ciorile trăiesc în pereche toată viața?
Ca lebedele… Și viața lor e lungă… Și cuiburile le fac aproape pentru totdeauna… Îți dai seama ce deștepte sunt?
– Prostii, – spuse Ana Popescu, – eu nu le voi suporta.
Dacă tu nu faci nimic, va face altcineva…
Amenințarea nu a dat rezultate.