Dar să le audă era o tortură continuă. Așa că Elena Popescu spera că, dacă pira nenorocită va dispărea, corbii se vor lepăda de locul acela. Dar nu s-a întâmplat așa.
Cuplul revenea iar și iar.
Se așezau pe gard, pe bancă, sau pe altceva.
Uneori chiar umblau ca niște stăpâni prin curte, țipând încontinuu.
Elena Popescu i-a gonit. Dar cine n-ar fi făcut-o?
Și atunci a avut un vis.
Ion Popescu și Ana Popescu, slăbiți, aproape dezbrăcați, stau pe un câmp. Pământul de sub ei este crăpat de secetă. Deasupra capului – un soare roșu și un stol de păsări negre. Ele se învârt în jurul lor fără încetare, strigând.
Brusc, totul în jur luminează. Apare o persoană… Foarte înaltă… Pe palmele lui uriașe – boabe de grâu… El întinde mâinile înainte, păsările vin încrezătoare, ciugulesc hrana… Și, treptat, devin incredibil de albe. Astfel de păsări Elena Popescu nu văzuse niciodată.
– Hrănește-le, fiică, – abia șoptește Ana Popescu cu buzele uscate, dar Elena o aude perfect.
– Pentru noi, – spune la fel de încet Ion Popescu.
Visul era atât de viu… Elena Popescu s-a dus la Maria Dumitrescu, o femeie foarte bătrână și înțeleaptă.
A întrebat-o ce ar putea însemna acest vis.
– Le este greu acolo, – a spus bătrâna după ce a gândit, – este neliniște… Dar hrănește păsările. Se spune că pot ajuta sufletele celor morți.
Elena Popescu s-a întors acasă tulburată. Îi era atât de milă de Ion Popescu și Ana Popescu… Cumva i-a venit în minte cum alungau păsările…
Lacrimile îi curgeau singure pe obraji.
Bine că în parcul prin care trecea nu era nimeni.
Și dintr-o dată… Elena Popescu nu a înțeles ce se întâmplă.
A simțit cum cineva o lovește în cap de sus, apoi îi smulge părul și o zgârie… Cel puțin așa i s-a părut.
Ea a țipat cu un strigăt sălbatic.
A căzut, s-a rostogolit pe spate și a văzut că este atacată de corbi cunoscuți.
De groază, Elena Popescu a încetat chiar să țipe.
Dar două femei care treceau pe acolo au strigat.
Ele au chemat ambulanța.
Două zile a petrecut Elena Popescu în spital.
Rănile nu erau grave… Mai degrabă psihice…
Dar a avut timp să se gândească.
Și Elena Popescu a ajuns la concluzia că păsările s-au răzbunat pe ea pentru părinți. Căci o cunoșteau, o văzuseră la Constanța.
„E bine așa, – s-a gândit Elena Popescu, – sper să se liniștească… Și tata cu mama – poate și lor le va fi mai bine. Cine știe, poate asta îi va ajuta cumva.”
Uimitor, dar, întorcându-se acasă, a văzut cuplul cunoscut. Corbii ședeau pe acoperișul Constanței și… tăceau.
Elena Popescu le-a adus boabe de grâu cu care hrănea găinile. Le-a presărat pe bancă și s-a dat deoparte. Primul a coborât corbul. Apoi prietena lui.
De atunci, zgomotul insistent al țipetelor din curte a încetat.
Elena Popescu a început să hrănească păsările constant. Toamna a pus multe hrănitoare.
Atâția păsări a primit toată iarna!
Primăvara a apărut în curte cuiburi pentru păsări.
Pe scurt, cu timpul, în jurul Constanței s-a format de la sine o adevărată piață a păsărilor. Domneau acolo doi corbi uriași.
Ion Popescu și Ana Popescu nu îi mai apar în vise.