Apoi l-a întâlnit pe Mihai. Avea fața palidă, aristocratică, buze subțiri mușcate până la sânge și degete lungi care ori mângâiau corzile chitarei, ori țineau creionul cu care Mihai scria poezii. Și mama nu-l iubea pe Mihai, iar asta i-a unit – Elena a găsit, în sfârșit, o suflet pereche.
A lăsat colegiul baltă. Stăteau toată ziua în apartamentul lui Mihai, pe care îl închiria tatăl său bogat, ascultau muzică, cântau duetul lui Mihai și fumeau o țigară împreună. Elena era fericită – nu mai avea nevoie de mama cu ne-iubirea ei, de tata cu amantele lui, nici măcar de diplomă, pentru că Mihai promitea să aibă grijă de ea.
Cum a dat-o de urmă Ion, nu se știe. Probabil a dat-o vecina din cămin. La colegiu au sunat la mama să spună că Elena nu vine la cursuri. Și cum Elena era încă minoră, tata a plecat să o caute. Când Mihai a văzut uniforma tatălui, s-a speriat atât de tare, că a strâns lucrurile Elenei în cinci minute. Ea plângea și ruga tata să o lase în pace, iar tata promitea să împuște ticălosul dacă îl mai vede lângă fiica lui.
Mama a întâmpinat-o cu lacrimi, dar nu pentru că îi era dor – se temea că Elena și-a distrus viața și probabil era însărcinată. Iar Elena ar fi fost bucuroasă să rămână însărcinată, atunci ar fi fost lăsați să se căsătorească cu Mihai. Dar Elena nu era însărcinată – după o săptămână i-a venit menstruația. Mama s-a bucurat, iar Elena nu prea – ultima speranță că vor fi împreună cu Mihai îi părăsise inima.
Tatăl a aranjat-o pe Elena la un liceu tehnic local – nu la design vestimentar, cum vroia înainte, ci la o școală de croitorie obișnuită. Era plictisitor să învețe acolo, iar acasă mama cânta continuu laude micului ei favorit, iar pe Elena o certa ca de obicei, așa că era greu de spus unde îi era mai rău – acasă sau la școală. Nu vedea nicio ieșire din situație până când nu a întâlnit-o pe colegă, Simona. Ea strălucea ca o monedă lustruită, mărșăluind pe stradă într-o haină frumoasă, care îi strângea burtica mare.
— Ai rămas însărcinată, ce, nu? – a întrebat Elena.
— Mă jignești! – a răspuns Simona.
— Mă superi! – a scos Simona pe un ton prelung. – M-am măritat. Uite, așteptăm să vină bebelușul.
— Ei, asta spun și eu. Căsătoria dintr-o întâmplare e visul oricui.
Elena uitase că și ea, cu câteva luni în urmă, visa la o astfel de căsătorie.
— Și ce dacă! M-am mutat de la părinți, nimeni nu-mi mai bagă bețe în roate, Alin mă răsfață! Nici nu trebuie să muncesc, nici să învăț – ce viață!
Au mers la o cafenea, unde au ciugulit prăjituri și și-au amintit de anii de școală. După acea discuție, Elena a decis: și ea trebuie să se mărite. Să găsească un cavaler nu a fost greu – stăpânea arta asta perfect. Și s-a gândit bine: căuta un băiat liniștit și bun, cu serviciu și bani, cu un apartament propriu. L-a găsit – Ioan Popescu, de la etajul cinci. Doar că avea o iubită, dar una atât de plictisitoare, încât să-l ia pe Ioan era floare la ureche.
Nunta au făcut-o în ianuarie. Încă nu se vedea, dar sub rochia Elenei se contura un burtică.
— Va fi o fetiță, – a spus doctorița ecografistă, iar Elena s-a bucurat.