— Te răsfeți, Ioanok?! Puteai să iei o pâine mai ieftină, puiul se găsește și la preț social… Și nici nu trebuie să te ferești de produse expirate, în situația noastră! — Socrul a terminat de studiat bonul și, aranjându-și ochelarii, s-a uitat sever la Ioana.
— Gheorghe Popescu, ai conștiință?! — Ioana a închis cu furie ușa frigiderului, unde tocmai băgase ghinionatul pui, — Nu tu să mă învinuiești de risipă! Eu, naivă, credeam că suntem cu toții în aceeași barcă — luptăm să supraviețuim! Dar voi, se pare, nu vă refuzați nimic!
Socrul s-a uitat surprins la noră: de unde asemenea concluzii?! Oare Ioana a aflat despre „achiziția modestă” a lui?
Socrul îl înnebunea deseori pe Ioana.
— Ioanok, ți-am fiert hrișcă. Nu te superi, nu? — întreba Gheorghe Popescu, mai mult din complezență.
— Nu, nu mă supăr. — Ioana încerca să nu se aprindă. Deși uneori îi venea să strige: „De ce?! De ce iarăși a noastră?!”
Nu era milă pentru săraca hrișcă. O irita atitudinea socrului. Gheorghe Popescu, din pensia lui, mergea la magazin, făcea cumpărături și… ascundea alimentele într-un dulap imens din camera lui. O făcea pe furiș. Dar Ioana de câteva ori l-a prins întâmplător cum se furișa în camera lui cu sacoșe pline cu mâncare. La ce se pregătea, numai Dumnezeu știa, însă socrul se hrănea cu ce cumpăra Ioana din salariul ei modest. Și nu-l deranja deloc că Ioana are o fetiță mică, nepoata lui Gheorghe Popescu, căreia în toată viața nu i-a făcut nici măcar un cadou mic.
Cât timp soțul Ioanei, Andrei, fiul lui Gheorghe Popescu, a fost în viață, viața cu socrul părea suportabilă: banii ajungeau, scandaluri nu erau… Apoi lui Andrei i-au descoperit o formă de cancer, iar după un an a murit…
— Tată, ai grijă de fetele mele când eu nu voi mai fi… — i-a cerut Andrei lui Gheorghe Popescu cu puțin timp înainte să moară.
— Desigur, am grijă! — a promis acesta și și-a șters o lacrimă nepoftită.
Andrei a murit, lăsând-o pe Ioana neconsolată cu Elena de doi ani în brațe. Toată bunăstarea a dispărut odată cu el… Socrul, probabil, promitea sincer fiului să aibă grijă de soția și fiica lui. Doar că grija lui Gheorghe Popescu era una ciudată.
— Oh, Ioanok, am rămas doar noi doi și cu copilul pe cap! — îi plângea socrul, așezat la masa din bucătărie, privind cum Ioana gătește cina. — Și iarăși avem macaroane astăzi?
Ioana se strâmba la asemenea compătimire, dar încerca să se stăpânească.
— Da, iarăși, — răspundea ea. — Pentru că nu avem bani, iar macaroane încă mai avem!
— Atunci trebuie să supraviețuim, — constata cu tristețe Gheorghe Popescu. — Macaroane cu unt — mâncare bună.
— Unt nici atât nu avem, — îi spunea Ioana, urmărindu-i reacția.
— Asta-i deja o rușine! — se revolta el. — Ioana, trebuie neapărat să găsești un serviciu bun, nu tâmpeniile tale de acum!
Prin „tâmpenii” Gheorghe Popescu înțelegea munca Ioanei ca contabil online.
— Bine! Dar, după cum ați spus, am „un copil”. Veți putea să o luați pe Elena de la creșă sau să stați cu ea când se îmbolnăvește? Atunci pot căuta alt loc de muncă!
— Păi, eu, bătrânul, cu copilul în brațe? Să nu-mi trebuiască mie o bona. Bine, o să trăim cumva, — se contrazicea imediat Gheorghe Popescu.
— Da, am trăi… Dacă și dumneavoastră ați ajuta puțin cu bani… — a sugerat odată Ioana.