— Te răsfeți, Ioană?! De câte ori ți-am spus: trebuie să iei puiul la preț social, și pâinea se găsește mai ieftină! Și, apropo, gândește-te la produsele expirate! Prețul e mai mic, iar mâncarea încă se poate consuma! — socrul a privit-o nemulțumit pe Ioana.
— Ascultați, voi chiar aveți conștiință? — Ioana a trântit ușa frigiderului, în care tocmai pusese puiul nenorocit. — Cum puteți să-mi reproșați mie ceva?! Voi, după cum am aflat, nu vă refuzați nimic!
Georghe Popescu s-a uitat surprins la noră: de unde avea ea asemenea informații?
— Știu eu de „căsuța voastră din Clinceni”! Mihai Ionescu a întrebat astăzi de ce Elena și cu mine nu mergem acolo! — a spus Ioana.
„Of, ce prost sunt! — s-a gândit Georghe Popescu. — Trebuia să-l avertizez pe Mihai să nu zică nimic! Să fie o surpriză și atât…”
Ioana îl privea așteptând un răspuns.
— Vezi tu… acolo nu e nimic pregătit pentru a locui cu copilul… — a murmurat Georghe Popescu, înroșindu-se trădător.
— Da? Iar prietenul vostru a zis că acolo e o căsuță grozavă: „vino și locuiește”! — Ioana și-a ridicat sprânceana.
— Da… — nu-i venea nimic în minte lui Georghe Popescu și s-a enervat. — Și de ce aș fi obligat să vă duc acolo?! Am cumpărat casa de vacanță pentru mine! De mult visam să am un loc unde să mă odihnesc la pensie!
— Numai că ați cumpărat-o parțial pe banii noștri! Eu, ca o naivă, mă ocupam de toată treaba casei. Nu puteam să cumpăr copilului o jucărie în plus! De la voi primeam firimituri… Normal: pensia voastră e „mică, mică”! Duceți-vă dracu! — Ioana a ieșit din bucătărie. A trântit ușa, încheind discuția.
A doua zi, Ioana și Elena și-au făcut bagajele și au plecat în Clinceni, unde locuia mama Ioanei.
— Ești o femeie proastă, Ioană! — i-a spus Georghe Popescu la revedere. — Îți strici viața, dar măcar gândește-te la Elena! Ce-o să-i fie ei în ăsta Clinceni?!
— Am îndurat totul doar pentru fiica mea și pentru asta! Dar oricât ai răbda, vine un moment când ajunge! Și nu te gândești acum la nepoată, ci la faptul că acum va trebui să plătești singur chiria și să-ți cumperi mâncare! — i-a răspuns Ioana. — Nu-ți voi face urări de rămas bun… Trăiește!
Dar Georghe Popescu nu a mai trăit mult. La trei luni după plecarea rudelor, a împlinit ziua de naștere. Mihai Ionescu — singurul său prieten — a refuzat să vină:
— Nu vreau să sărbătoresc cu tine. Ești un om putred, Georghe! Ai scos rudele literalmente din casă! Promisiunea făcută fiului nu ai ținut-o! Nu credeam că te vei transforma în așa ceva cu anii!
„Ei și ce dacă! — gândea răutăcios Georghe Popescu. — Singur o să sărbătoresc și ziua de naștere, și eliberarea de copii!”
Din pricină de „economisire” nu a aruncat cu banii: a cumpărat ciuperci expirate și o sticlă de „albă” dintr-un magazin de subsol: de calitate îndoielnică, dar ieftină. Seara, așezat în fața oglinzii și ciocnindu-se cu reflexia sa, Georghe Popescu a rostit un toast: „Îmi doresc tot ce-i mai bun!”. Ce anume avea în vedere nu se știe. Dar universul a înțeles în felul său… După ceva vreme Georghe Popescu s-a simțit rău: îi dansau pete în fața ochilor, capul îi plutea. S-a speriat și a sunat la ambulanță…
Dar medicii nu au mai ajuns la timp.
La ultimul drum, Georghe Popescu a fost însoțit doar de Mihai Ionescu.
— Eh, Georghe… Nu te-ai bucurat mult de visul tău. Ce porcărie ți-a pus lăcomia în cale… — a oftat el, stând lângă mormânt.