Da, nu puteam să plecăm de la Elena Marin: nu aveam bani să închiriem altceva, iar eu nu eram angajată nicăieri. După facultate am lucrat doar doi ani. Apoi s-a născut Matei, după un an și jumătate — Ana, apoi Maria… Da, mai aveam meditații, dar, cum spunea Andrei, „era pentru paiete”. Părinții erau departe, la șapte ore cu mașina. Cu ei locuia fratele meu cel mare.
— Ioana, ai devenit chiar leneșă! E toamnă afară, iar tu dai cu mopul o dată pe zi! — scuipa Elena Marin venin. — Copiii tăi au adus noroi în toată casa de dimineață!
— Am spălat podeaua și încălțămintea după alergarea voastră de dimineață, — am încercat să mă apăr.
— Atunci ai mâinile crescute din locul greșit, — a tăiat-o soacra.
La prânz apăreau alte reproșuri.
— Ioana, iar ai sărat prea mult supa! — se plângea soacra. De fapt, nu era adevărat.
— Elena Marin, astăzi tocmai am pus mai puțină sare în supă, — am încercat să mă justific și am amintit. — Toți și-au pus sare în farfurii.
— Nu minți! — Elena Marin nu voia să audă nicio replică. — Înseamnă că copiii tăi mi-au pus sare în farfurie!
Ochii lui Matei și ai Anei s-au mărit de uimire, iar Maria chiar a întrebat:
Ochii lui Matei și ai Anei s-au mărit de uimire, iar Maria chiar a întrebat:
— Mamă, de ce minte bunica?
— Eu?! Eu mint?! Ce înveți copiii, nemulțumită ce ești?! Eu v-am adăpostit, iar voi!…
— Dar noi chiar nu am făcut nimic, — s-a apărat Matei cu indignare.
— Mincinoși! Dacă nu vă place să locuiți aici, atunci plecați!
Ana a început să plângă: e o fetiță foarte sensibilă. Matei a îmbrățișat-o și a dus-o în cameră.
— Mi-au căzut în cap, — mormăia soacra. — Eu fac totul pentru ei, iar ei doar fac nazuri!
— Elena Marin, copiii mei sunt bine crescuți, buni, cinstiți. Sunteți nedreaptă cu ei!
— Păi, cine să vorbească! Tu ești o mamă cucuvea, ai împins urmașii tăi pe mine și acum mai vrei să mă dai afară din propria mea locuință.
— Desigur! Îi faci să se joace pe podea ca să se îmbolnăvească. Apoi dai vina pe mine că e din cauza alergărilor lor!
— Nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva!
— Cum să nu! Iar sarea? De ce mâncarea mea este mereu prea sărată?
— Elena Marin, nu înțeleg despre ce vorbiți!
Mai rău de atât. Orice făceam, era greșit. Elena Marin, în prezența copiilor, nu se sfia să mă înjure. Noi, împreună cu copiii, trecusem printr-un stres puternic legat de plecarea lui Andrei, iar acum eram într-un stres și mai mare.
Maria avea din nou nevoie de scutece pe timpul nopții, deși în ultimul an nu avusese niciun accident! Fiica se ascundea după canapea și șoptea cu păpușile despre cum o țipă vrăjitoarea. Ana și Matei au început să învețe mai prost: Elena Marin luase obiceiul de a intra brusc în camerele lor și de a face scandal.
Se părea că imaginația acestei femei era nelimitată.
— Vreți să mă dați afară din propria mea locuință!
Așa țipa soacra când vreun copil nu punea lucrurile la locul lor. De exemplu, când o cană era pe raftul din dreapta, nu în stânga.
— Mă otrăviți! — Ana primise un parfum pentru copii și se dăduse o dată cu el.
— Te-ai așezat pe gâtul meu și ți-ai lăsat picioarele să atârne!
De trei luni cumpăram cu banii de la meditații alimente pentru noi și pentru soacră. Cele mai ieftine, fără excese. Sincer, adesea rămâneam fără prânz și cină, doar ca să se hrănească copiii. Soacra plătea utilitățile. Cumpăra delicatese și dulciuri și le mânca în mod demonstrativ singură.
— Uite ce leneșă e, stă toată ziua pe calculator, mai bine ar face o curățenie adevărată!
Eu petreceam zilnic câte două ore făcând curățenie. Dar nu pentru că aruncau copiii dezordine, ci pentru că soacra nu considera necesar să spele vasele după ea, mânca pe canapeaua din sufragerie, umbla prin casă cu încălțămintea pe picioare. Dar de câteva ori pe zi îmi amintea de „curățenie”.
— A, da, fiul meu și-a ales o nevastă. Leneșă, urâțică, cu un caracter răutăcios, ea l-a trimis pe Andrei la lumea cealaltă…
Odată am intrat acasă și am auzit lamentările soacrei. Se plângea cuiva cât de greu îi este cu noră.
— O, ai apărut, nu te-ai prăfuit. N-au trecut nici șase luni, și ea deja dă din coadă. Nici rușine, nici conștiință.
M-am închis în cameră și am sunat o prietenă. După facultate, ea se întorsese în satul natal, lucra la școală, și vorbeam doar la telefon.
— Ioanochka, salut, dragă. Ce faci?
— Alina Dumitrescu, e groaznic… Fără Andrei viața nu mai are farmec, soacra mă alungă. Și nu am unde să mă duc…
— Ioana, vino la mine. La școala noastră ieri a demisionat profesoara de engleză. Fix în mijlocul trimestrului.
— Cine mă va lua pe mine, dacă abia am lucrat!
— Ioana, te vor lua! Avem un director și un director adjunct extraordinari! Te vor ajuta cu totul. Și avem locuință de serviciu. E liniște, calm — o să-ți placă. Tu faci meditații, deci știi materia. Ce zici, vii?
— Nu știu… Mi-era frică să plec din orașul mare la sat. Încă sufeream după pierderea lui Andrei și mă temeam să nu pierd și cercul meu obișnuit, să nu întrerup copiii în mijlocul trimestrului și să plec în necunoscut.
— Ioana! — țipă soacra din bucătărie. — Unde te-ai plimbat toată ziua?! Mi-e foame, iar masa nici măcar nu miroase a mâncare! Uite, v-ați cocoțat pe capul meu! Draci blestemați! Și cine ți-a dat voie să mănânci din cârnații mei?!
Aceasta a fost picătura care a umplut paharul.