— Ce vrei să spui? — Andrei a simțit cum îi îngheață spatele.
— Anemia aplastică… — a rostit cu greu mama. — Este… e pe linia noastră. Unchiul tău Tolia, îți amintești? Și vărul…
— Știai? — a șoptit Andrei uluit. — Toată această vreme ai știut și ai tăcut?
— Speram să o ocolească pe Elena, — a oftat Maria. — Nu voiam să vă îngrijorați.
Andrei a închis telefonul și a privit în jurul bucătăriei: perdelele galbene, cusute de Ioana însăși, desenele copiilor agățate pe frigider, fisura din gresie pe care mereu amânaseră să o repare — lumea lor mică, pe care el o supunea atât de ușor încercărilor.
— Ea știa, — a rostit cu buzele încorsetate de tăcere. — Mama mea știa despre boala ereditară și nu ne-a spus. Nici măcar când ne planificam copilul.
Ioana nu părea surprinsă.
— Bănuiesc asta. Prea multe coincidențe în istoricul bolilor din familie.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ai fi crezut? — Ioana a scuturat din cap. — Nu-mi crezi niciodată când e vorba despre mama ta.
În ușă a apărut Elena, în pijamale cu unicorni, cu o carte sub braț.
— Tata, îmi citești înainte de culcare? Ai promis încă de ieri.
Andrei s-a uitat la fiica lui — palidă, slabă, atât de asemănătoare cu el însuși — și deodată a văzut în ea toate generațiile înaintașilor săi care i-au transmis acel cod genetic teribil. — Desigur, scumpa mea. Du-te, vin imediat.
Când Elena a plecat, s-a întors spre Ioana:
— Am nevoie de 800 de mii de lei pentru investigații complete. Aproximativ un milion pentru tratament, dacă diagnosticul se confirmă.
— O să vând mașina, — a dat Andrei din cap hotărât. — Și colecția de monede. Asta ne aduce 500.
Ioana îl privea ca și cum l-ar vedea pentru prima dată. Omul acesta, obsedat de aprobarea mamei, se transforma brusc în Andrei pe care ea îl iubise odată.
— Știi… — Ioana a scos din buzunar o foaie împăturită în patru. — Ieri am depus actele de divorț. Am crezut că așa va fi mai bine pentru toți.
Andrei a încremenit și mai mult, dacă era posibil.
— Nu știu, — a răspuns ea sincer. — Nu sunt sigură că voi putea să am din nou încredere în tine. Dar nici nu știu dacă vreau să distrug familia.
Din camera copilului s-a auzit glasul Elenei:
— Mamă, tată, veniți repede! O stea cade!
S-au privit și au pornit împreună spre fiica lor. La ușa camerei, Andrei a atins ușor mâna Ioanei.
— O să repar totul. Promit.
Ioana nu a răspuns, dar nici n-a retras mâna. Uneori tăcerea spune mai mult decât cuvintele — mai ales când dincolo de ușă te așteaptă copilul tău, care crede că mama și tata pot face orice pe lume. Chiar și să repare ceea ce părea iremediabil stricat.