De ce ai venit? Ai decis să joci rolul nobilului?
Elena Ionescu stătea întinsă pe spate deasupra păturii, cu picioarele întinse și încrucișate. Mâinile îi erau odihnite pe burtă, degetele împletite într-un pod. Privea pe fereastră, unde o adiere legăna crengile copacilor, iar pe cerul albastru pluteau nori pufoși.
Ce bine ar fi să fii acolo, în mijlocul copacilor mângâiați de razele soarelui, să calci pe iarba verde și elastică, să-ți întorci fața spre căldura razelor și să privești cerul albastru, fără fund, strâmbându-ți ochii, să auzi ciripitul vesel al păsărilor de deasupra capului…
Elena Ionescu ridică piciorul, iar acesta rămase suspendat în aer. Pe firul de iarbă unde urma să calce, se târa un gândac. Ea își mută piciorul mai departe ca să nu-l strivească. O floare galbenă pe tulpina subțire îi atinse glezna…
Elena Ionescu tresări cu piciorul și deschise ochii. Se dăduse de gol că adormise și că îi visase un vis. Ce bine ar fi să nu se trezească, să meargă și să meargă pe iarbă, departe, departe, și să nu se întoarcă aici, la spital, în salon…
Până atunci nu observase nimic din toate acestea, nici iarba, nici gângăniile. Nu-i plăcea ploaia și vântul. Mereu se grăbea, alerga, încerca să dovedească ceva cuiva. Dar acum își dorea ca această zi să dureze la nesfârșit și noaptea să nu vină niciodată. Pentru că noaptea e înfricoșător, iar visele sunt rele. Cât de înfricoșător e să mori când vrei să trăiești…
Elena Ionescu își amintea copilăria timpurie doar fragmentar și vag. Înseamnă că fusese o copilărie bună. Când a început școala, lucrurile s-au stricat. Iar lucrurile rele se țineau bine în amintire.
Maria Popescu spunea că, din copilărie, visa să învețe să cânte la pian. Dar apartamentul lor era foarte mic, pianul nu încăpea. De aceea voia ca Elena Ionescu să-i împlinească visul. Maria Popescu a înscris-o la școala de muzică și a cumpărat un pian.
Se poate oare transmite unui copil propriul vis și chiar să-l forțezi să-l împlinească? Elena Ionescu nu iubea pianul. Nu suporta să cânte game, minore și majore. Dar, ca să nu o supere pe Maria Popescu, mergea la școala de muzică și chiar a terminat-o. Când veneau oaspeți, Maria Popescu o ruga pe Elena să cânte ceva și se uita mândră la invitați. Când Elena Ionescu greșea, Maria Popescu se încrunta.
— Trebuie să înveți bine, ca să nu-mi fie rușine cu tine — spunea Maria Popescu.
Să se joace cu prietenele în curte reușea rar. Maria Popescu o chema imediat acasă să exerseze. Elena Ionescu nu voia să plece, dar știa că dacă întârzie puțin, Maria Popescu o va pedepsi și o va face să cânte la pian două ore, în loc de una.
Pentru fiecare notă trei, Elena Ionescu plângea în hohote. Maria Popescu o certa și o speria că, dacă nu va intra la facultate, va ajunge femeie de serviciu, va merge pe genunchi cu cârpa umedă pe podea. De aceea Elena Ionescu se temea de femeile de serviciu ca de foc.
Ea scria cu grijă literele în caiet ca să aibă un scris frumos. Învăța pe de rost plictisitoarele paragrafe de istorie și geografie. În vacanța de vară citea toate cărțile recomandate de profesoara de limbă și literatură rusă. Trăia nu pentru ea, ci pentru Maria Popescu, ca aceasta să fie mândră de ea.
După școală, Elena Ionescu a intrat la facultatea aleasă de Maria Popescu. S-a îndrăgostit aproape imediat și în anul al patrulea s-a măritat, mergând pentru prima dată împotriva voinței Mariei Popescu. În cele din urmă, a plecat de lângă Maria Popescu, de sub controlul și cerințele ei. Elena Ionescu nu se aștepta că viața cu Ana Georgescu va fi și mai grea. Cerințele nu dispăruseră, doar se schimbaseră. Acum o certa că nu spălase vasele la timp, că supa era prea sărată, că uitase să cumpere lapte sau adusese din magazin un alt fel de brânză.
— N-a fost. Mi-au spus că asta e chiar mai bună — se scuza Elena Ionescu.
— Asta e mai scumpă. Tu încă nu câștigi ca să cumperi brânză scumpă. De ce nu ai fost în alt magazin? Și podeaua n-ai spălat-o. — Am spălat ieri — zicea Elena.
— Și praful nu ți-a trecut prin cap să-l ștergi? Trebuie să-ți spun eu tot? Nu vezi singură?