— Și pe dulap? E plin de praf acolo. I-am spus lui Mihai Popescu că o să sufere cu tine, leneșă ce ești. Dacă faci copil, nu o să stau cu el, nici nu spera. Nu doar că trăiți pe banii mei, dar vreți să-mi puneți copilul în spate? N-o să meargă — spunea Ana Georgescu, scuturându-și de-a stânga și de-a dreapta degetul arătător în fața Elenei Ionescu. — Toată viața am îndurat bețiile tatălui lui Mihai Popescu. Acum vreau să trăiesc pentru mine.
Elena Ionescu plângea încet noaptea, sprijinindu-și capul pe umărul soțului. El o liniștea, o mângâia, promitea că va vorbi cu Maria Popescu și va încerca să rabde. Când vor lua diplomele, se vor angaja și se vor muta într-un apartament închiriat.
Dar totul rămânea la fel. Soțul era la fel de umilit de Maria Popescu și nesigur pe el, la fel ca Elena Ionescu. De aceea, când a înțeles că e însărcinată, a făcut pur și simplu avort, fără să spună nimănui.
Unde să meargă cu copilul? Nu la Maria Popescu, în niciun caz. Aceasta o va certa zilnic că nu a ascultat-o, că s-a măritat cu primul venit. Că ar fi putut trăi ca o doamnă, să nu se grăbească și să aleagă un bărbat potrivit. Și acum ce? Elena Ionescu încă îi auzea fraza ei caracteristică: „Mi-ai făcut o dezamăgire…”
Apoi Ana Georgescu s-a măritat cu un vechi prieten pe care îl cunoștea aproape de patruzeci de ani. S-a mutat la el, permițând cu bunăvoință tinerilor să locuiască în apartamentul ei. Elena Ionescu se temea mereu că Ana Georgescu va reveni, spăla fără încetare vasele și podelele.
Ana Georgescu nu s-a întors. Iar Elena Ionescu, în sfârșit, s-a relaxat. Ea și Mihai Popescu au terminat facultatea și au început să muncească. Timpul trecea, iar Elena Ionescu nu rămânea însărcinată. Soțul se îngrijora și îi cerea să facă un control medical. Într-o zi, ea nu a mai putut să tacă și i-a spus că a făcut un avort.
— De ce nu mi-ai spus? — țipa Mihai Popescu la ea.
— De ce nu ai spus? – țipa Mihai Popescu la ea.
— Și ce ai fi făcut? Niciodată nu m-ai apărat în fața mamei tale. Oricum m-ar fi obligat să fac asta.
Părea că viața merge înainte, dar acum se certau tot timpul. Mihai Popescu se îmbrăca și pleca din casă. Apoi a spus că are o altă femeie, care așteaptă un copil. Elena Ionescu a închiriat un apartament și a plecat.
Ce să facă? Nu putea să-și strângă bagajele și să-și dea soțul afară. Era apartamentul lui, mai exact al mamei lui, iar Elena Ionescu nu avea niciun drept asupra lui.
Când a aflat că Mihai Popescu a avut un copil bolnav, la început s-a bucurat pe ascuns. Așa trebuie. Soarta l-a pedepsit pentru trădare, pentru că n-a luat-o apărare în fața mamei lui. Pentru avortul ei. Să crească acum copilul bolnav, să sufere și să se înfurie pe soartă, pe amanta lui care i-a născut un fiu cu probleme. Și să-i fie Ana Georgescu supusă noului soț, să gătească, să facă curățenie și să șteargă praful de pe dulapuri până la sfârșitul vieții. Și să nu aibă niciodată un nepot sănătos.
Dar apoi Elena Ionescu l-a văzut pe Mihai Popescu. Se grăbea din magazin cu o pungă plină de cumpărături și arăta groaznic. Parcă îndoit, slăbit. A trecut pe lângă ea, absorbit în gândurile sale, fără să o observe. I-a fost milă de el. Ea îl iubea… Apoi Maria Popescu s-a îmbolnăvit. Elena Ionescu a trebuit să aibă grijă de ea. Au început iar reproșurile. Dar acum Elena Ionescu n-a mai tolerat, a spus că dacă Maria Popescu nu se oprește, va pleca. Maria Popescu depindea de fiica ei, așa că s-a potolit. Și pentru asta era recunoscătoare.
După moartea Mariei Popescu, Elena Ionescu a rămas singură. Dar nu putea să locuiască în apartament, îi era sufocant de amintiri. I se părea că Maria Popescu o urmărește la fiecare pas. A schimbat apartamentul pe unul cu o cameră, cu o diferență de cost.
Ea însăși a făcut renovarea și era fericită. Acum urma să trăiască. Acum avea să fie stăpână pe viața ei, fără să depindă de nimeni, fără să suporte reproșuri. Poate chiar se va căsători. Mai încolo.
Dar mai încolo nu a fost. A venit un diagnostic cumplit.
— Chiar asta e tot? Eu nu am văzut nimic, nu am fost nicăieri. Nu pot să mor! Mă veți trata, nu? Medicina modernă are mari posibilități, medicamente. Nici măcar nu am împlinit 40 de ani. Vreau să trăiesc! Spuneți-mi, nu voi muri? – țipa ea în cabinetul doctorului, cerând de la el speranță.
El o privea obosit și ridica din umeri.