— Noi nu suntem zei. Facem tot ce putem, dar… Sunteți tânără, sper să aveți mai mult noroc decât alții. Cineva i-a recomandat să meargă la biserică. Preotul asculta cu compasiune, spunea că totul este în mâna lui Dumnezeu, că toți vom muri, unii mai devreme, alții mai târziu. Trebuie să te rogi pentru iertarea păcatelor și să ierți pe cei care te-au supărat…
Elena Ionescu nu voia să moară mai devreme decât alții. Nu voia să ierte pe cei care o răneau. De ce Dumnezeu a pedepsit-o pe ea, nu pe ei? Nu avea să se roage unui astfel de Dumnezeu.
După operație, la fiecare trei săptămâni făcea un nou ciclu de chimioterapie. Aștepta cu speranță și teamă următoarele analize.
„De ce să trăiesc? Pentru ce? Cât să mai mor de frică, așteptând mereu rezultatele analizelor și tomografiilor? Mai bine să mor imediat”, gândea adesea.
Elena Ionescu privea pe fereastră. Vârfurile copacilor legănate de vânt și norii care pluteau pe cer nu-i mai aduceau bucurie. Cineva a intrat în salon. Nici măcar nu și-a întors capul. Nimeni nu venea la ea, nu avea pe nimeni.
— Elena Ionescu, — a chemat-o o voce masculină, cu grijă.
Medicii și asistentele strigau pacienții pe nume. Ea nici măcar nu a înțeles imediat că i se adresa ei, s-a gândit că a auzit greșit.
— Elena Ionescu, — a repetat vocea puțin mai tare.
Și-a întors capul și l-a văzut pe Mihai Popescu. Așa îl numea Maria Popescu. Și Elena Ionescu a început să-l numească astfel, dar nu cu tandrețe, ci cu ironie. Arăta îmbătrânit, părul îi era subțiat, la tâmple apăruse părul alb.
— M-ai recunoscut? – a zâmbit el. – Ți-am adus portocale și suc. — Ridicând punga, i-a arătat-o.
Elena Ionescu a tăcut. Mihai Popescu a pus punga pe noptieră, lângă patul ei.
— Cum ai aflat? — a întrebat ea, dezlipindu-și buzele, fără prea mult entuziasm.
— Vecina a spus că te-a văzut. Soțul ei e internat aici. Tu cum ești? Ce spun medicii?
— Vecina a spus că te-a văzut. Soțul ei este aici internat.
— Cum adică de ce? Nu suntem străini. Mănânci portocale. Am încercat și eu, sunt zemoase, gustoase. — El a privit în jurul salonului. Două femei șopteau între ele, a treia citea o carte. — Poate ieșim puțin? Afară este vreme frumoasă. Am văzut pacienți plimbându-se.
— Nu vreau, — a spus Elena Ionescu și s-a întors spre fereastră. Nu-i era dor să vorbească cu Mihai Popescu. Despre ce să vorbească? Totul era în trecut. El, deși încercat de viață, era sănătos și viu, iar ea aștepta moartea. N-aveau nimic de spus unul altuia.
Elena Ionescu a tăcut.
— Atunci plec? Mâine revin.
— Nu veni, — i-a spus ea în spate. Elena Ionescu a stat puțin încă întinsă, apoi a scos din pungă o portocală. Atât de strălucitoare, din viața de dinainte. Și-a amintit gustul ei, iar gura i s-a umplut de salivă lipicioasă. A curățat-o repede, a rupt o felie și a pus-o în gură, mușcând ușor. Simțind gustul acrișor-dulce al pulpei zemoase, și-a închis ochii de plăcere. A înghițit. Apoi a mai mâncat o felie. Părea că fiecare celulă a corpului i s-a umplut cu sucul vieții.
Seara a mâncat încă o portocală. Grețurile au dispărut. A doua zi a ieșit afară. A mers prin parcul spitalului, s-a așezat pe o bancă. Și-a închis ochii, ascultând păsările. Sub copaci era răcoare. Dar ce plăcut era să simți pe piele adierea vântului!
— Elena Ionescu, bună, — s-a auzit lângă ea.
Și-a deschis ochii și imediat i-a fâlfâit pleoapele. Prin frunziș s-a strecurat o rază de soare, luminându-i direct în față.
Mihai Popescu s-a ridicat în fața ei, ca să o apere de lumina orbitoare.
— Așa e mai bine? Ce faci?
— Și eu la fel. Ioana Marin a plecat de la mine. Fiul nostru a murit.
— Să-ți compătimesc sau să mă bucur pentru tine? De ce ai venit? Ai decis să joci rolul de nobil?
— De ce ești așa? Eu vin din inimă… Suntem aproape ca niște rude. Am adus și alte portocale și suc într-un borcan.
— Cine a făcut sucul, mama?
— Mă superi, l-am făcut eu. Când te externă?
Elena Ionescu a ridicat din umeri.
— Peste două zile. — La ce oră? Te duc acasă.
— Bine. Mi-e frig, — a spus Elena Ionescu și s-a ridicat de pe bancă. — Nu trebuie să mă însoțești. Mă descurc singură deocamdată. — A mers spre clădirea spitalului, fără să-i spună la revedere.
„De ce am fost așa cu el? A suferit destul, — s-a gândit ea, dar apoi s-a certat pe sine. — Trebuia să mă protejeze mai demult, să mă apere de mama lui, să mă lase să nasc. Am fi trăit în trei sau chiar în patru. Nu m-ar fi înșelat, nu ar fi avut un fiu bolnav… Dacă ar fi fost mai devreme. Dar acum nimic nu mai poate fi reparat.”