– Pot să pun o întrebare? – Elena a pus în fața soacrei o farfurie cu borș și a privit-o cu severitate, ba chiar prea sever. – De ce veniți la noi în fiecare zi?
La noi s-a deschis o cantină gratuită sau un cerc „Cum să umilești nora”?
Mariana Popescu, o doamnă de șaizeci și patru de ani, cu o față mereu expresivă de nedumerire, ca și cum lumea din jur nu i-ar fi convenit categoric, a măsurat-o pe Elena cu privirea.
Ridurile de lângă buze s-au strâns într-un arc mânios. – În primul rând, – a început ea, fără să se atingă de borș, – eu sunt mama.
În al doilea rând, dacă ai găti bine, nu ar fi trebuit să vii.
Iar în al treilea rând, – s-a aplecat mai aproape, – vreau să mă asigur că nu-mi otrăvești fiul.
Mihai Dumitrescu, soțul Elenei în vârstă de treizeci și opt de ani, stătea între ele ca un cașcaval într-un sandviș.
Cașcavalul care începe să se topească și încearcă să alunece nevăzut de pe pâine. – Mamă, ce tot faci? – a murmurat el, scobind în pâine. – Borșul e bun. – Ah, „bun”! – a imitat-o mama. – La voi totul e „bun”!
Și munca ei jalnică – în școală pe bani de nimic, și hainele ei, și borșul ăsta… O fi fiert pe vreun ciot?
O oftă pe care o dădea mereu când trebuia să nu spună ceva în plus.
Dar azi oftatul nu a ajutat. – Atunci nu mâncați.
Ușa e acolo, Mariana Popescu.
Sau ați venit din nou să povestiți cum la predecesoarea mea borșul era mai gros și soțul mai fericit?
Mihai a tresărit ca și cum sub scaun i-ar fi pornit o plită electrică. – Ler, hai, de ce începi iar… – Aha, începe! – a sărit soacra. – S-a găsit regina oalelor!
Și, apropo, Anca Ionescu și muncea, și ținea casa în ordine, și nu îi făcea de rușine pe soț!
Acele vestite Anca Ionescu.
Fosta soție a lui Mihai.
Legendara, atotputernica, invincibila.
A plecat de bunăvoie, pe deasupra.
Cu înțelegere, cu demnitate.
Dar Mariana Popescu o canoniza regulat. – Atunci de ce nu mergeți la ea să mâncați borș, dacă o admirați atât de mult? – a aruncat Elena, simțind cum îi fierbe sângele în interior.
Mihai s-a înroșit, dar, clasic, a spus doar: – Bine, ajunge.
Soacra s-a ridicat, și-a aranjat bluza cu coatele întinse și, privindu-o pe Elena, a spus veninos: – Dacă ați avea bani, nu acești bănuți de învățătoare, totul ar fi altfel.
Altfel, stați aici – nici bani, nici folos.
Și eu, între timp, mă gândesc la viitorul vostru!
Nu o să tot alerg eu pe aici să vă salvez de greșelile voastre! – Ne salvați? – a întrebat Elena, sprijinindu-se cu mâinile de masă. – Pot să vă cer o listă cu serviciile?
Că ceva am ratat… – Mama are dreptate, – a intervenit neașteptat Mihai. – Ler, știi cât e de greu acum.
Credite, prețuri… Mamă e bine intenționată.
Și într-un moment a înțeles foarte clar – nimic nu se va schimba.
Seara, când Mariana Popescu a plecat în sfârșit, trântind ușa atât de tare încât de pe raft a căzut un borcan cu fasole, Elena stătea în bucătărie și rotea în minte o singură întrebare: „Ce caut eu aici, de fapt?” Telefonul a vibrat.
SMS: „Elena Sergeevna, vă rugăm să sunați urgent.
În legătură cu dosarul mătușii dumneavoastră, Doina.” Mătușa Doina… Sincer, Elena nici nu și-a amintit imediat când a mai dat pe la ea.
Cum să zicem – o bunicuță cu „gândaci”, dar deloc periculoși.
Vocea – uscată, oficială: – Elena Sergeevna?
Vă deranjează notarul Orlov.
În legătură cu moștenirea mătușii dumneavoastră, Doina.
V-a lăsat toată averea ei. – Scuzați… Ce? – a întrebat Elena, ștergând mecanic blatul umed cu mâna. – Toată averea.
Inclusiv depozitul bancar.
Cincisprezece milioane de lei.
Vă așteptăm pentru formalități.
Apoi iar s-a așezat. – Cincisprezece.
S-a uitat la perete un minut.
Apoi a intrat Mihai în bucătărie – cu fața mulțumită, cu o pungă de la „Pătura” și vesel: – Ascultă, mama a sunat… spune că poate e cazul să intri în concediu prenatal?
Că ce cauți la școală pentru niște bani de nimic… – Uhuhu… – a răspuns Elena, privind prin el.
Vestea s-a răspândit mai repede decât COVID-ul.