– Mamă, nu poți să fii așa o firimitură. Nici gând să ierți!
– Mă satur deja de tine. De grija ta, de răsfățul tău constant, de fața ta mereu zâmbitoare. Andrei Popescu, supă, Andrei Popescu, papuci, Andrei Popescu, ești obosit, – ironiza soțul, adunându-și lucrurile. – Pur și simplu e dezgustător! Sunt învăluit în grija ta ca într-un păienjeniș lipicios. Copiii sunt mari, nimeni nu datorează nimic nimănui.
– Chiar dacă așa ar fi, ce dacă? De un an mă învârt ca o păduche pe pieptene. Am crezut că e doar o pasiune, dar nu! Da, am pe cineva și ce? Sunt fericit cu ea! Nu e lipicioasă ca tine! E un foc, nu o femeie! Hai, nu plânge, nu pretind la apartament.
– Andrei Popescu, cum poți să spui asta?
Îi era cu adevărat frică. Încerca să-și păstreze o expresie impasibilă, dar inima îi era strânsă de durere și lacrimile șiroiau pe obraji. Chiar îi spunea asta soțul ei adorat?
– O-o-o, – urlă bărbatul, apucându-se de cap, – pentru ce pedeapsă asta? Mă despart!
Când s-a închis ușa, femeia cu ochii neprivitori se uită pe fereastră. Această frază îi căzuse ca un ciocan în cap. Mecanic făcu ordine în cameră, adunând lucrurile împrăștiate. Luă telefonul în mână, dar îl lăsă deoparte. Luă valeriană, încercă să adoarmă. Inima îi bătea cu putere, iar ea cădea în coșmaruri lungi și înfricoșătoare. Dimineața se trezi epuizată, cu greu se pregăti să meargă la serviciu. I se părea că totul este un coșmar urât. Acum se va trezi și Andrei Popescu va fi lângă ea. Totul va fi ca de obicei, doar glumise.
Cu soțul ei, Maria Ionescu a trăit mai bine de 30 de ani. Trăiau ca toți ceilalți, sau mai bine zis, ea sincer credea că mai bine ca ei nu există. Își pusese dorințele deoparte, pierzându-se complet în soț și copii. Credea că dragostea și grija ei vor fi apreciate. Nu, după nuntă uneori voia să-și arate caracterul, dar mama ei, de îndată ce Maria menționa că Andrei Popescu câștigă puțin, nu face ceva sau nu ajută, sărea imediat să-l apere pe ginere:
– Ce-i cu tine că-l tot hărțuiești pe soțul tău? E bărbat, deci capul familiei. Să nu speli tu vasele, asta nu-i lucru de bărbat. Ce vrei, să te părăsească? – Mamă, sunt obosită. Niciodată nu vrea să facă nimic.
– Ce-i cu tine că-l tot hărțuiești pe soțul tău? E bărbat, deci capul familiei. Să nu speli tu vasele, asta nu-i lucru de bărbat. Ce vrei, să te părăsească?
– Mamă, sunt obosită. Niciodată nu vrea să facă nimic. – Și tu ce ai făcut ca să-l faci să vrea? Zâmbește blând, fii tăcută și modestă, nu cere nimic și el va face totul singur, fără țipete și scandaluri. Sau ai uitat că aveți doi copii? Vrei să-i lași orfani?
Dintr-un motiv oarecare, strategia mamei nu funcționa. Ea îl ierta pe Andrei Popescu, se adapta, îl mângâia, îl proteja. El devenise pentru ea al treilea copil – răsfățat și capricios. Dar în direcția ei nu exista grijă, atenție sau dragoste.
Chiar și soacra, care la început o primea cu reticență, cu timpul a început să o certe. Cu timpul i-a plăcut nora fără coloană vertebrală, dar uneori, doar din firea femeiască, îi era milă de ea. Suspina, scutura din cap și îi reproșa cu blândețe:
– Răsfeți prea mult pe Andrei Popescu, oh, răsfeți. Nu se face așa cu bărbații, nu se face.
– El obosește, dar nici mie nu-mi e greu.
– Lucrează la fel ca tine. Dar tu apoi ești cu copiii și cu treburile casei, iar el ce face? Stă pe canapea cu berea? Și tu îi aduci toate?
– Elena Matei, îmi place să-l răsfăț. Și nici nu-mi e greu.