Am sperat sincer că, la bătrânețe, voi putea trăi liniștită pentru propria-mi plăcere.
Mi-aș fi dorit să mă odihnesc undeva, să-mi dedic timp mie însămi.
Chiar am cumpărat o casă de vacanță – o căsuță mică lângă Constanța, cu grădină și teren pentru legume.
Era un vis pe care îl împărtășeam cu regretatul meu soț, Mihai Popescu.
Am ales casa împreună, am făcut renovări, planificam cum vom petrece timpul acolo.
Dar, din păcate, acum câteva luni, Mihai Popescu a trecut în neființă.
Avea probleme serioase cu inima, iar medicii ne avertizaseră de la început că timpul nostru este limitat.
M-am luptat din răsputeri, l-am dus pe soț la spitale, am plătit o operație costisitoare.
Am cheltuit câteva mii de dolari, dar, din păcate, nu a ajutat.
După înmormântare, fiul meu, Andrei Ionescu, mi-a propus să mă mut cu el. — Mamă, îți va fi greu singură în apartament, iar cu noi va fi mai vesel.
Suntem mereu aproape, te vom ajuta dacă va fi nevoie, — spunea el.
Am fost de acord, fără să știu exact de ce.
Andrei Ionescu nu avea propriul apartament; el și soția lui, Elena Georgescu, închiriau un loc de locuit.
După nuntă, copiii nu au întârziat să apară: mai întâi s-a născut Alexandru Dumitrescu, apoi două fetițe, Ioana Marinescu și Maria Stoica.
Toți banii erau cheltuiți pe întreținerea familiei, așa că nu reușeau să pună deoparte pentru o locuință proprie.
Credeam că copiii și nepoții mă vor ajuta să umplu golul care s-a format după pierderea soțului meu.
Dar să locuiesc cu ei s-a dovedit a fi insuportabil.
Copiii țipau toată ziua, ca niște nebuni.
Fie cereau să se uite la desene animate, fie voiau să iasă afară la joacă.