Deoarece Ioana tăcea încăpățânat, mama Ana a fost din nou cea care a trebuit să dea explicații.
– Curând. Sunt aproape de final.
– Hai, nu te întârzia! Trebuie să discutăm.
– Ce s-a întâmplat? – se neliniști Dumitru.
– Cum să-ți spun… încă nu s-a întâmplat nimic, dar trebuie să vorbim, – Ana era vizibil agitată, dar se părea că, deocamdată, nu era nici o catastrofă.
După cincisprezece minute, capul familiei intra deja în apartament.
– Ce s-a întâmplat aici? – întrebă el cu grijă pe soție.
– Schimbă-te, spală-te pe mâini, nu trebuie să arunci totul și să salvezi Universul, – o sărută pe soț și îl împinse ușor spre baie.
Curând termină toate procedurile necesare, se schimbă și ieși în sufragerie.
– Hai să mergem, – o conduse soția spre camera fiicei. Ioana stătea cocoșată pe canapeaua ei, cu ochii roșii de la plâns.
– Ei, ce s-a întâmplat? – Dumitru încerca să rămână calm.
– Întreabă-ți fiica, – oftă Ana, – hai, spune-i tatălui ce ai în cap!
Ioana se înfuriase și mai tare, întorcându-se cu spatele la fereastră, clar nevrând să-și spună problemele cu voce tare.
– Bine, fete, – Dumitru lovi hotărât palma de masă, – ori acum, liniștite, fără isterii, emoții inutile și pauze teatrale, îmi spuneți care-i problema, ori vă descurcați singure cu ea, că eu mă duc să mă odihnesc după muncă! – Ne pregătim de nuntă, – anunță soția cu un sarcasm tăios, – chiar azi, fără să mai amânăm!
– Adică? – rămase puțin surprins Dumitru. – Chiar așa, să te căsătorești? Cu cine, dacă nu e secret?
Deoarece Ioana tăcea încăpățânat, mama Ana a fost din nou cea care a explicat:
– Oleg Marinescu, un tip cu puncte și ochelari, a tot venit pe la noi în ultima vreme.
– Aha, Marinescu, deci… Ei bine, fiică?
Ioana continua să tacă.
– Așa să fie, draga mea. Hai, termină repede jocul de-a partizanul la interogatoriu. Ce? Trebuie să dansez în fața ta ca să aflu ceva? – se înfuriase serios tatăl.
– Noi, cu Oleg Marinescu, ne iubim! – izbucni fiica. – El e cel mai bun și ne vom căsători!
– Ei bine, măcar a apărut o oarecare claritate, – oftă capul familiei, – el învață cu tine?…
– Noi, eu și Oleg Marinescu, ne iubim! – a scos fiica pe nepregătite.
– Ei bine, măcar a apărut puțină claritate, – a oftat capul familiei. – El învață cu tine?
– Da, în aceeași grupă.
– Primul an, – a oftat Dumitru fie cu înțelegere, fie cu resemnare. – Copii…
– Noi nu suntem copii! – s-a ridicat fiica indignată. – Avem deja câte optsprezece ani, suntem majori!
– Bine, dacă sunteți majori, înseamnă că sunteți și adulți, nu? Atunci să vorbim ca niște adulți.
– Nu vreau să vorbesc! Acum va începe iar: „Sunteți încă tineri, trebuie să așteptați, să vă puneți pe picioare, să vă verificați sentimentele” și alte chestii plictisitoare. Voi sunteți adulți, deștepți, responsabili, și nu puteți înțelege un lucru simplu: noi ne iubim, avem sentimente! Dar voi vreți să le ucideți!