— Eu sunt însărcinată!
Înțelegeți? Lăsați-l să plece! — a repetat ea discursul anterior. — Nu țin pe nimeni aici, — a spus Alina Popescu și a dispărut în intrare, lăsând-o pe Elena Radu nedumerită. — Nu așa am înțeles noi lucrurile!
Trebuie să ne spui! — a declarat Elena Radu, lovind chiar ușor cu piciorul de supărare. — Eu nu am vorbit deloc cu voi despre asta.
Cred că vă înșelați, — Alina Popescu a aruncat un privire abia perceptibilă către fată. Nu intenționa să împărtășească nimic cu ea.
Nimic și cu nimeni. Alina Popescu — aproape o frumusețe, deșteaptă, doctor în științe medicale — de ceva vreme nu se grăbea să plece de la serviciu acasă. Nimeni nu o aștepta acolo.
Soțul ei locuia acum în altă parte. Soțul… acum 30 de ani, la o petrecere studențească, ea a văzut un băiat amuzant cu ochelari mari, care mesteca gânditor un sandviș cu cârnat printre zgomot, agitație, muzică și oameni care se tot mișcau în jur. Alina a observat că băiatul nu bea deloc, refuzând categoric paharele cu vin de Porto care i se ofereau. — Cine e? — a tras de mână Irina Dumitrescu, care vorbea cu vecinul de la masă și o convinguse pe prietenă să vină aici. Alina însă nu era mare fană a acestor adunări. — Aha!
Ce? — Irina a urmărit privirea Alinei. — Aha!
E Mihai Ionescu, studiază filologia. Un tocilar adevărat, nu bea, nu fumează, nu iese cu fete. Nici nu știu cum a ajuns aici… Alina a apreciat descrierea băiatului.
Ea însăși era categoric împotriva alcoolului. Părinții ei se îmbătaseră și dispăruseră într-un sat, după ce vânduseră apartamentul din oraș. Alina, în vârstă de șase ani, a ajuns la bunicii ei într-un apartament spațios cu trei camere. Doina Georgescu conducea catedra de biologie la institutul local, iar Alexandru Georgescu preda același domeniu în aceeași instituție. Au luptat mult cu alcoolismul neașteptat al fiicei lor, dar în cele din urmă au renunțat. Au luat nepoata la ei și nu au mai pomenit nimic despre fiică. Desigur, Mihai nu venise singur la ea.
Când ea a făcut primul pas, el a fost precaut mult timp, dar apoi s-a obișnuit și a început să aibă încredere. Îi povestea Alinei multe lucruri interesante despre literatură, artă — subiecte care în familia lor „medicală” nu erau discutate. Bunicii nu se opuneau lui Mihai ca soț pentru nepoata lor. Serios, educat, cultivat.
Filolog? Și ce dacă? Important e să o iubească pe Alina și să nu o rănească. — Ești naivă, Alina, — se miră Irina. — De ce ai nevoie de el? Nu are nici un ban și probabil că nu va avea vreodată. — Eu voi câștiga, — a răspuns Alina încăpățânată. — Important e că e de încredere și mă iubește. Alina și-a construit cariera cu multă muncă.
Prelegeri, conferințe, susținerea tezei de doctorat. Soțul Mihai preda modest la universitatea pe care o absolvise. Bunicii au murit, iar apartamentul a rămas în întregime la dispoziția soților. La 35 de ani, Alina și-a dat seama: iar copiii?
A decis să vorbească despre asta cu soțul. — Ce copii? — s-a speriat cu adevărat Mihai. — Aha! Te referi la copiii noștri viitori? — Da.
Se spune că fără ei nu poate exista o familie adevărată, — a explicat Alina. — Mmm… Asta e discutabil… Dar dacă vrei tu…? — Dar tu? — Copiii cer multă atenție, apar mereu griji și cheltuieli noi… — În principiu, sunt de acord cu tine.