— Adică vom crește copilul nostru aici? — Elena Radu, încercând să-și țină vocea jos, făcu un gest cu mâna prin mica și neîngrijita garsonieră pe care o primise de la părinți. — În sărăcie?!
— Aici, bineînțeles, va trebui să facem unele reparații, dar spațiul este suficient pentru trei persoane.
În caz extrem, putem lua ulterior un credit ipotecar.
Cât despre sărăcie — eu muncesc, nu vom muri de foame, — ridică din umeri Mihai.
— Credit ipotecar?! — țipă Elena Radu, uitând că și-a promis să nu strige acum. — Ești nebun!
Nu am fost de acord cu asta!
— Noi nici măcar nu am…
— Da-da, știu, „nu am fost de acord cu nimic”.
Voi cu soția voastră vă înțelegeți doar în vorbe.
Dar eu nu am de gând să urmez planul tău, voi obține ce vreau!
Timp de o săptămână tânăra a încercat să-l convingă pe Mihai să depună cerere în judecată pentru împărțirea bunurilor.
El nici măcar nu voia să o asculte.
Atunci la ce-i trebuia ea?!
Ei nu avuseseră decât o singură dată relații, și aceea pentru că ea îl determinase să bea două pahare de vin.
Niște oameni buni i-au spus că altfel nu-l poate „scoate la capăt” pe bătrânelul ăsta.
După mutare, el dormea pe un pat pliant.
Spunea că are nevoie de timp.
Un nonsens — să refuzi o femeie tânără și frumoasă!
Mai bine ar fi acceptat să meargă cu Andrei Marinescu la mare.
El, deși nu bogat, o iubea, iar bani, spunea, va câștiga.
Așa Mihai a rămas fără bani — a fost degeaba toată agitația cu el.
Poate ar trebui să-l sun pe Andrei…
Trei zile mai târziu, revenind de la muncă, Mihai a găsit valiza lui în fața ușii.
A oftat ușurat și s-a dus la apartamentul soției.
Nu a îndrăznit să deschidă cu cheia lui, a sunat.
Alina a deschis, s-a dat deoparte în tăcere, lăsându-l să intre în hol.
— Vei lua cina? — întrebă calm, trecând în bucătărie.
— Da, — răspunse el încet, apoi mai tare către soție: — Iartă-mă.
Alina s-a oprit o clipă, a dat din cap fără să spună nimic și a aruncat: „Spală-te pe mâini.”
Tot anul următor amândoi au făcut că nu s-a întâmplat nimic.
Alina chiar a început să creadă că a fost un coșmar teribil…
În acea zi, ieșind din mașină în curtea sa, a văzut pe o bancă… pe Elena.
Un deja-vu, doar că cu un detaliu — fata ținea în brațe un nou-născut înfășurat într-o pătură.
— Ia uite, — Elena a făcut semn către copil, fără să se salute. — Acesta este fiul lui Fed… Mihai.
Eu l-am numit Sorin, dar el încă nu s-a obișnuit, așa că îl puteți numi și altfel.
— Cum adică putem să-l numim așa? — se miră Alina Popescu.
— Pe scurt, — oftă Elena. — Credeam că este fiul logodnicului meu, Andrei, dar el a spus că nu poate avea copii din motive medicale.
A avut o boală în copilărie.
Faptul este că copilul nu este al lui.
Andrei a încercat să-l accepte pe Sorin, dar nu a putut.
Mi-a spus că trebuie să aleg…
Andrei încă nu s-a afirmat, nu are bani, eu nu am serviciu.
Și Sorin are un tată adevărat, care trebuie să aibă grijă de el!
— Elena, asta bineînțeles că e totul frumos, dar…
— Dacă nu-l luați acum pe Sorin, îl voi da la orfelinat, — Elena i-a întins pachetul lui Alina Popescu.
Am scris și renunțarea, am pus-o în buzunar.
Aveți bani, relații — vă veți descurca cu adopția.
Nu vă îndoiți — Mihai este tatăl adevărat, dar puteți verifica, bineînțeles.
Alina Popescu a privit uimită în urma Elenei o vreme, apoi și-a întors privirea spre micuțul Sorin ce scâncea…
Iar cu restul se vor descurca.
Autor: Svetlana Mozgaleva