Nu știu ce va fi mai departe…
Bătăi în ușă răsunară neașteptat, smulgând-o pe Andreea Popescu din semi-adormire. Stătea pe vechiul canapea de pluș, învelită într-o pătură, privind la limbile de foc care dansau în șemineu. Afară, o viscol puternic se dezlănțuise, urlând prin horn și acoperind cu zăpadă potecile înguste din Voineasa. Andreea nu aștepta oaspeți. În asemenea vreme, nimeni nu s-ar fi încumetat să părăsească căldura căminului.
Bătăile s-au repetat, mai insistente, mai ascuțite. Andreea se ridică, dădu la o parte pătură și se apropie de ușă. Rămase nemișcată, ascultând. Dincolo de vuietul vântului se auzea o voce răgușită, sfârșindu-se într-un șoaptă stinsă.
„Ajutați-mă… Vă rog…”
Inima Andreei se strânse de îngrijorare. Deschise zăvorul și dădu brusc ușa la o parte. Pe prag stătea un bărbat. Înalt, slab, cu chipul epuizat și mâinile înghețate, tremura de frig. Hainele îi erau acoperite de zăpadă, iar pe față îi stătea întipărită o grimasă de durere.
„Ce s-a întâmplat?” întrebă Andreea, lăsând necunoscutul să intre în casă.
„Viscol… M-am rătăcit… Aproape că am înghețat…” răsuflă bărbatul, abia putând mișca limba.
Andreea îl ajută să-și dea jos hainele ude, îl înveli într-o pătură caldă și-l așeză lângă șemineu. Încălzi apă, adăugă un amestec de plante și-i întinse ceaiul.
„Bea. Te vei încălzi.” Bărbatul sorbi cu nesaț lichidul fierbinte, iar tremurul îi începu să se domolească. Andreea îl privea cu atenție. Părea să aibă în jur de patruzeci de ani, dar ridurile adânci și firele albe de la tâmple arătau că viața nu i-a fost blândă. Ochii lui, întunecați și adânci, păreau plini de tristețe și oboseală.
„Cum te numești?” întrebă Andreea.
„Mihai Ionescu,” răspunse bărbatul, dându-i înapoi cana.
„Eu sunt Andreea. Nu ești de aici?”
„Nu. Eu… sunt scriitor. Am venit aici să termin o carte. Am închiriat o căsuță la marginea satului.”
Andreea dădu din cap. Ea cunoștea acea căsuță.
Andreea a dat din cap. Ea cunoștea acea căsuță veche și părăsită, aflată chiar la marginea pădurii.
— Cum ați ajuns afară în asemenea vreme? — a întrebat ea.
— Am decis să mă plimb înainte de culcare. Credeam că viscolul nu va fi atât de puternic. Dar apoi… totul s-a învârtit în jurul meu, am pierdut direcția…
Mihai Ionescu a tăcut, aplecând capul. Andreea a văzut cum se lupta cu slăbiciunea ce îl cuprindea.
— Nu contează, cel mai important e că sunteți în viață. Odihniți-vă. Dimineață vă ajut să ajungeți acasă.