Andreea l-a așezat pe Mihai Ionescu în sufragerie, pe canapea. El a adormit aproape instantaneu, epuizat de cele trăite. Andreea a rămas mult timp lângă șemineu, ascultând urletul viscolului. Se gândea la oaspetele ciudat, la ochii lui triști și la ceea ce l-a adus în acest Voineasa ascuns.
Dimineața, viscolul s-a potolit. Soarele pătrundea timid printre nori, luminând vârfurile munților acoperite de zăpadă. Mihai Ionescu s-a trezit în timp ce Andreea pregătea micul dejun. Arăta mult mai bine decât cu o zi înainte.
— Vă mulțumesc, Andreea. Mi-ați salvat viața, a spus el așezându-se la masă.
— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Ați fi făcut la fel pentru mine.
Au mâncat în liniște, schimbând ocazional câteva fraze scurte. Andreea simțea că Mihai Ionescu nu dorea să vorbească. Era cufundat în gândurile lui, iar ea nu voia să-i tulbure liniștea. După micul dejun, Andreea l-a ajutat să se pregătească. I-a dat haine călduroase și l-a însoțit până la ușă.
— Aveți grijă, i-a spus când el era deja în prag.
— O voi face, a răspuns Mihai Ionescu, zâmbind.
Andreea îl privea cum merge pe poteca acoperită de zăpadă, îndreptându-se spre pădure. Simțea că acest om va lăsa o amprentă în viața ei.
Andreea privea cum el mergea pe poteca acoperită de zăpadă, îndreptându-se spre pădure. Simțea că acest om va lăsa o urmă în viața ei.
Au trecut câteva zile. Andreea nu-l mai văzuse pe Mihai Ionescu, dar se gândea adesea la el. Încerca să-și imagineze despre ce scrie, ce povești prind viață în mintea lui. Își dorea să-l cunoască mai bine, să înțeleagă ce se ascunde în spatele ochilor lui triști.
Într-o seară, când Andreea stătea lângă șemineu, citind o carte, cineva a bătut din nou la ușă. Pe prag se afla Mihai Ionescu. Ținea în mâini un pachet mic, legat cu o panglică. „Andreea, am venit să vă mulțumesc încă o dată”, a spus el, întinzându-i pachetul. Andreea a luat pachetul și a desfăcut panglica. Înăuntru era o carte cu copertă de piele. Pe copertă, cu litere aurii, era scris titlul: „Oaspetele neașteptat”.
„Aceasta… este cartea dumneavoastră?” a întrebat Andreea, uitându-se uimită la Mihai Ionescu.
„Da. Am terminat-o. Și vreau să fiți prima care o citește”.
Andreea a deschis cartea și a început să citească. Din primele rânduri a înțeles că nu este doar un roman. Era o mărturisire. Povestea unui om care și-a pierdut credința în sine, în dragoste, în viață. Povestea despre cum o întâlnire întâmplătoare poate schimba totul.
A citit toată noaptea fără să se desprindă. Cuvintele lui Mihai Ionescu pătrundeau adânc în inimă, stârnind o furtună de emoții în suflet. Recunoștea în eroul cărții pe Mihai Ionescu însuși: durerea lui, singurătatea, speranța.
Când Andreea a terminat ultima pagină, afară începea să se lumineze. A închis cartea și s-a uitat la Mihai Ionescu. El stătea pe canapea, privind-o.