Cum vi se pare această perspectivă?
– Spuneți pe șleau: va trebui să bem din gură! – zâmbește ea trist și scoate a doua sticlă, – atunci fiecare… din a lui!
– Sunt de acord! – râde vesel Alexandru Georgescu – să întâmpinăm Anul Nou cum se cuvine, doar puțin neconvențional.
Apropo, cât e ceasul?
– Trei minute până la miezul nopții…
Tinerii se ridică, ciocnesc sticlele de șampanie și, cu un „La mulți ani!”, beau câteva înghițituri.
Mai departe totul decurge lin: șampania și-a făcut efectul…
Încet-încet, Alexandru Georgescu și Ioana Dumitrescu încep să vorbească, povestindu-și unul altuia câte ceva despre ei.
Ca să treacă timpul, cântă colinde de copii, își amintesc ghicitori despre Anul Nou, chiar încearcă să danseze…
Totodată, ridicau periodic toasturi și ronțăiau cu poftă pizza.
Ioana Dumitrescu de mult nu mai ține cont din ce sticlă mai bea o gură.
Când șampania aproape s-a terminat, Alexandru Georgescu propune:
– Poate bem „la bresloi”?
Pe scurt, spre dimineață Ioana Dumitrescu adoarme liniștită în brațele lui Alexandru Georgescu, pe podeaua din Constanța.
În această stare sunt „descoperiți” la ora 6 dimineața: liftierul observă o cheamătură de dinaintea Anului Nou.
Imaginea nu era deloc obișnuită: o fată aranjată, dar dezordonată și un bărbat ușor scorojit dormeau îmbrățișați pe podea.
În jur – cutii de pizza și două sticle goale de șampanie, iar aerul era încărcat de mirosul specific unui spațiu închis de mult timp.
– Hei, lume bună! – liftierul îl scutură pe Alexandru Georgescu de umăr – treziți-vă!
Alexandru Georgescu și Ioana Dumitrescu deschid ochii…
Fata se ridică în grabă, își aranjează hainele și se întoarce cu sârguință cu spatele la bărbați.
– Văd că v-ați distrat pe cinste? – în glasul liftierului se auzea un râs abia stăpânit.
– Foarte bine! Nu-i așa, Ioana Dumitrescu? – Alexandru Georgescu privește atent spre fata cu care a petrecut noaptea de Revelion.
În glasul său se simțea o neliniște, de parcă ceva foarte important depindea de răspunsul ei.
– Da, totul a fost minunat, – răspunde Ioana Dumitrescu și își coboară ochii.
– Ei bine, atunci e grozav, eu plec, – liftierului parcă îi era nerăbdător să se pună pe picioare după petrecere – La mulți ani!
Rămânând singuri, tinerii tac câteva minute.
– Ascultă, – își amintește brusc Alexandru Georgescu – prietenii noștri sigur sunt îngrijorați că nu am venit.
– Așa este, sunt îngrijorați… Nici măcar nu au sunat, – spune Ioana Dumitrescu cu supărare.
– Eu nu am luat telefonul cu mine. Am vrut să mă odihnesc cum trebuie.
Dar al tău unde e?
Ioana Dumitrescu caută în geantă.
– Uite-l.
– O, nu merge… Am uitat să-l încarc.
– Atunci, poate intrăm?
Oamenii sunt îngrijorați.
– Lasă, probabil dorm.
– Nu, Andrei Popescu sigur nu doarme!
Sunt convins.
N-are cum să fie altfel – prietenul a dispărut!
– Andrei Popescu? – se miră Ioana Dumitrescu – iar soția lui este Elena Ionescu?
– Da, – Alexandru Georgescu o privește confuz pe fată.
– Deci mergeam spre același apartament!
Elena Ionescu e prietena mea…
– Atunci cu atât mai mult să mergem!
Marinka gătește bine, iar eu mor de foame, – îi ia Alexandru Georgescu mâna Ioanei Dumitrescu – doar să fie clar: niciun Constanța!
Râd amândoi…
Ajungând în fața ușii, Alexandru Georgescu îmbracă costumul lui Moș Crăciun și apasă soneria.
Anticipând că nu li se va deschide imediat, îl atrage pe Ioana Dumitrescu aproape de el și-i atinge buzele…
Ușa se deschide…
Andrei Popescu și Elena Ionescu, care, se pare, încă nu se culcaseră, privesc mirați la prietenii lor… Ei planificaseră să-i prezinte…
– La mulți ani! – spune pe nerăsuflate Andrei Popescu.
– La mulți ani și fericire! – răspunde Elena Ionescu.
De atunci, cei doi cupluri sunt prieteni de familie.
Și respectă cu strictețe o regulă: de Anul Nou se urcă pe scări doar pe jos!
Niciun Constanța!
Deși… Alexandru Georgescu și Ioana Dumitrescu păstrează cu căldură amintirea nopții de Anul Nou petrecute în Constanța, care le-a hotărât destinul.
Și în fiecare ajun de Anul Nou ei împodobesc măcar puțin Constanța din scara blocului lor…
Poate va fi de folos…