Și atunci se întâmplă ceva incredibil.
Mama mea tăcută, învățătoarea, se ridică fără să spună nimic. Nu țipă. Nu se ceartă. Doar ia de pe masă un bol mare de cristal plin cu salată Olivier. Se apropie de Ioana Mariana și, cu grijă, dar hotărât, îl varsă peste coafura ei.
Maioneza curge pe obrajii pudrați. Bucățile de cârnat rămân prinse în șuvițele cenușii. Mazărea verde alunecă pe fața de masă. În cameră este liniște. Se aud doar ticăitul ceasului. „Să nu se supraîncălzească de gânduri rele, Ioana Mariana”, spune calm mama.
Apoi se ridică tata. Nu se uită la soacră. Se uită la Marius.
„Iar tu, fiule, amintește-ți. Soția este alegerea ta. Aceasta este familia ta. Trebuie să o protejezi. Dacă nu știi — nu-ți vom da fiica. E singura noastră.”
El pune mâna pe umărul mamei. „Elena, Ana, să mergem acasă.”
— Și tu, fiule, să ții minte. Soția este alegerea ta.
El îi pune mâna mamei pe umăr.
— Elena, Ana, hai acasă.
Ieșim sub privirile de piatră. Nu-mi amintesc cum am coborât scările. Cum ne-am urcat în mașină. Tot drumul privesc pe geam și plâng. Nu de supărare pe soacra mea. De rușine. De o rușine sălbatică pentru mama. Mi se pare că ea mi-a distrus viața. Zilele următoare trec ca prin ceață. Marius e posomorât. Nu mă învinovățește. Dar nici nu mă susține. Pur și simplu tace. Sunt sigură că este sfârșitul.
După o săptămână, el vine de la serviciu. Se așază lângă mine.
— Mama a sunat — spune încet. — A cerut divorțul.
Inima îmi stă în loc.
— Și tu ce ai spus? — șoptesc.
— I-am zis… — ridică ochii. Pentru prima dată văd în ei nu umbra mamei, ci ceva al lui, bărbatesc. — I-am zis că socrul are dreptate. Soția este familia mea. Am făcut alegerea mea.
În seara aceea vorbim pentru prima dată din suflet. Despre fricile lui legate de mamă. Despre îndoielile mele. Despre faptul că o familie se construiește în doi.
Relația cu soacra nu se îmbunătățește. Devine o pace rece. Ea nu mă mai critică direct. Dar între noi nu există căldură. Salatiera cu olivier a devenit o graniță invizibilă.
Mă supăr mult pe mama. Mi se pare că a procedat groaznic. Totul s-ar fi putut rezolva cu vorbe. O evit. Răspund monosilabic la telefon.
Apoi se naște fiul nostru, Radu. Văd cum îl privește mama. Cu ce gingășie. Și înțeleg. Ea nu se apăra pe sine. Mă apăra pe mine. Copilul ei. Poate stângaci. Dar din tot sufletul.
Trec douăzeci de ani.
Am deja patruzeci și patru de ani. Sunt designer principal într-o agenție mare. Am o voce sigură. O privire fermă. Noi, eu și Marius, am crescut un fiu minunat. Astăzi, la cabană, îl cunoaștem pe viitoarea lui soție.
O fată pe nume Maria. Este drăguță și puțin timidă. Cu ochi mari și încrezători. Lucrează ca floristă. A adus un cheesecake făcut în casă. Foarte gustos.
La masă suntem o familie numeroasă. Ioana Mariana, îmbătrânită. Verișoara lui Marius — Doina Elena. O femeie gălăgioasă și aspră. Ioana Mariana tace. Și-a câștigat drepturile cu douăzeci de ani în urmă. Acum doar privește. Iar Doina Elena face zarvă.