— Ce prăjitură e asta? — tună ea, înfingând furculița în cheesecake. — Un fel de brânză de vaci. Dar unde e pandișpanul? Unde e crema? Pe vremuri, nurorile coceau „Napoleon” și „Medaș”. Se străduiau. Dar acum? Au întins brânza și gata. Leșinate!
Maria înroșește. Se face palidă. Coboară privirea. Și văd în ochii ei aceeași teamă. Aceeași confuzie ca a mea cu douăzeci de ani în urmă.
O privesc pe ea. Pe fiul meu care strânge pumnii. Pe soțul meu. Înțeleg — acesta este momentul meu. Acum se decide ce fel de soacră voi fi eu.
Nu iau salatiera. Timpurile s-au schimbat. Și eu la fel.
— Doina Elena — spun calm. Vocea mea nu e tare, dar toți aud. — În familia noastră ne respectăm unii pe alții. Maria este viitoarea noastră fiică. Suntem fericiți că este cu noi. Iar cheesecake-ul ei este cel mai gustos. Pregătit cu suflet.
Fac o pauză. Îi privesc pe toți.
— Dacă cineva se simte incomod în compania noastră, porțile sunt deschise.
Marius îmi pune mâna pe umăr.
— Dacă cineva se simte inconfortabil în compania noastră, poarta este deschisă.
Marius îmi pune mâna pe umăr.
— Ana are dreptate. Maria, nu-i acorda atenție. Mătușa Tonya pur și simplu îi place să vorbească.
Mătușa scoate un oftat disprețuitor. Se oprește din vorbit. Dar cel mai surprinzător se întâmplă apoi.
Soacra, Ioana Mariana, zâmbește în ceașcă. Ridică privirea spre mine. Nu e nici urmă de furie în ochii ei. Doar o ciudată aprobare.
— Corect, Ana, — spune ea încet. — Familia trebuie protejată.
Seara stăm cu Maria pe verandă. Bem ceai. Îi povestesc întâmplarea cu castronul de salată Olivier. La început mă privește neîncrezătoare. Apoi râde. Sincer, cu poftă.
— Ana Ioanovna, serios? Chiar în cap?
— Chiar în cap, — zâmbesc. — Am crezut că e sfârșitul lumii. O rușine pe vecie. Acum înțeleg că a fost cea mai importantă lecție. Lecția demnității.
— Și cum au evoluat apoi relațiile? — întreabă Maria. — Până la urmă ați mai trăit douăzeci de ani una lângă cealaltă.
— Știi, e ciudat, — reflectez. — După acel episod, Ioana Mariana parcă s-a schimbat. Niciodată nu și-a mai permis să fie răutăcioasă cu mine. Poate a înțeles că am protectori. Sau poate i-a crescut respectul. Pentru părinții mei. Pentru curajul lor.
— Și v-ați iertat mama?
— Nu imediat. Am fost supărată mult timp. Părea că a stricat totul. Dar când s-a născut Radu, am înțeles. Mama și-a apărat copilul. Singura metodă pe care o cunoștea.
Maria dă din cap. În ochii ei se vede înțelegerea.
— Dar soacra dumneavoastră… a devenit o bunică bună?
— Surprinzător, da. Cu nepotul este cu totul alta. Blândă. Grijulie. Poate cu vârsta a venit și înțelepciunea. Sau poate a înțeles că familia e mai prețioasă decât ambițiile.
Stăm și privim stelele. Alături, bărbații noștri aprind grătarul. Simt liniștea și corectitudinea momentului.
— Știi, Ana Ioanovna, — spune Maria gânditoare, — am visat mereu la o asemenea familie. Unde ești apărată. Unde nimeni nu te lasă să fii rănită.