Ionel Popescu era neliniștit, îi părea rău de fiul său, iar cel mic era tot pe lângă el.
Trebuia hrănit și îmbrăcat, gospodăria din curte trebuia întreținută.
Nu departe de Ionel Popescu locuia Alina cu părinții ei.
Dar de doi ani părinții ei muriseră.
Se întorceau din oraș cu motocicleta, a prins-o o furtună, ploaie torențială, nu se vedea nimic, ar fi trebuit să oprească să aștepte, dar, probabil, așa a fost să fie, au fost loviți de un camion.
Așa că Alina trăiește singură.
Ea nu mai este copil, deși pare slabă și zveltă, dar curând va împlini treizeci de ani.
Lucrează vânzătoare într-un magazin.
Vecina ei, Viorica, o femeie în vârstă, era prietenă cu mama Alinei și de aceea a luat-o sub aripa ei.
O ajuta cu sfaturi și nu o lăsa niciodată singură. — „Dragă, ar fi trebuit să pleci în oraș…”
Vecina ei, Viorica, o femeie în vârstă care era prietenă cu mama Alinei, a luat-o sub aripa sa. O ajuta cu sfaturi și nu o lăsa niciodată nesupravegheată. „Lubushka, trebuia să pleci în oraș, acolo te-ai fi măritat, ești atât de frumoasă, nimeni nu ți-ar da vârsta pe care o ai. Parcă ești o fată de optsprezece ani. Dar aici, în Glina, sunt puțini tineri, toți încearcă să plece în oraș”, îi spunea Viorica. „Nu, mătușă Viorica, nu vreau să mă mut în oraș. Eu sunt o fată de la țară. În oraș e gălăgie și agitație, nu-mi place asta.” „Dar ar trebui să te măriti, deja se apropie vârsta de treizeci de ani, trebuie să apuci să ai copii.” „Dar cu cine să mă mărit, mătușă Viorica? Nu-mi place nimeni deocamdată.” „Poate o să găsești pe cineva,” râdea Alina, „poate vine vreunul în delegație…” Dar Viorica avea deja un plan în minte și nu a întârziat să-l pună în aplicare.
Nu era străin pentru ea Ionel Popescu, căci fusese prietenă cu mama lui, Ana, care din păcate murise devreme, o femeie bună, iar Ionel Popescu semăna cu ea la caracter, își spunea în gând. Fiul lui, Mihai, era și el un băiat muncitor, deși șchiopăta după un incident. „Ce-ar fi să-i pun pe Lubasha și pe Mihai împreună? Să se căsătorească, să se îndrăgostească. Nu a mers nimic cu Irina, iar acum ar fi bine să trăiască ca o familie, să fie mai ușor, că altfel în casă sunt doar bărbați.”
Într-o zi, Viorica a mers hotărâtă la Alina, iar după un timp a ieșit mulțumită și s-a îndreptat spre casa lui Ionel Popescu. „Bună, Ionel Popescu, nu te așteptai, dar iată-mă aici, am o treabă cu tine și cu Andruha,” a salutat-o veselă. „Bună, mătușă Viorica, intră, ai venit neașteptat,” a răspuns gazda. „Ascultă, Proșa, Andruha ta e un băiat bun, chipeș, voi toți sunteți de soi, o rasă aleasă. Dar îmi pare rău pentru el, a trecut prin multe și poartă o greutate în suflet. Poate e timpul să-și schimbe viața. Vecina mea, Lubusha, e o fată bună, gospodarică, e adevărat că e mai mare decât Andruha, dar arată ca o fată tânără, frumoasă și delicată. Trăiește singură, e modestă, se poartă cum trebuie cu băieții și bărbații. Ce soție nu i-ar fi lui Andruha?” „Unde e, de fapt?” Ionel Popescu a bătut în geam și curând Mihai, înalt și impunător, șchiopătând puțin pe piciorul drept, a apărut. „Mihai, ascultă ce a venit să-ți spună mătușa Viorica.”