Viorica a stat multă vreme la Ionel Popescu, iar când a plecat, zâmbea și își freca mâinile. Planul ei a reușit. Curând, Lubasha s-a mutat în casa lui Ionel Popescu și a devenit soția lui Mihai. Ea s-a obișnuit repede cu noua ei situație, simțind că are o familie. Mai ales fratele mai mic al soțului, Doru, s-a atașat de ea, poate pentru că îi lipsea afecțiunea maternă. Alina îi dădea căldură, îl ajuta cu lecțiile, chiar scriau împreună compuneri și îi aducea dulciuri din magazin. Gătea gustos, iar toată familia a apreciat repede asta. „Alina,” îi spunea Doru, „vreau clătite cu smântână, fă-mi!” „Tu ai devenit deja ca o clătită,” glumea Ionel Popescu către fiul său, „uite cum ți s-au umflat obrajii.” „M-ai hrănit bine, Alina,” îl certa jucăuș. „Nu, asta e doar constituția voastră, sunteți toți sănătoși, de soi, puternici și înalți. Și trebuie să mâncați bine,” îi răspundea ea socrului.
Ionel Popescu nu voia să accepte cuvântul „socru”. Gândurile care îi veneau nu le împărtășea nimănui și le ascundea, temându-se să nu fie descoperit. Îi plăcea mult să-i audă vocea Lubashiei, să petreacă timp cu ea, să-i vadă zâmbetul radiant. Dar nu! Ea era soția fiului său și trebuia să-și alunge orice gânduri.
Ea este soția fiului, iar gândurile de altă natură trebuie alungate cu desăvârșire.
Mihai și Alina trăiau liniștiți, fără să-și arate o iubire aparte unul față de celălalt.
Da, aveau grijă unul de celălalt și înțelegeau că s-au căsătorit fără iubire.
Dar amândoi sperau că, în timp, sentimentele se vor lega.
Și mătușa Viorica le spunea același lucru.
Ionel Popescu observa că fiul său părea mai deschis la față, zâmbea, se îngrășase puțin și părea că și-a revenit sufletește.
În timpul liber de la muncă, se ocupa și de treburile gospodărești.
Fie dădea cu pensula la gard, fie văruiam, sau construia o magazie nouă.
Dar Ionel Popescu observa că uneori, seara, Mihai pleca undeva.
Se mira: „Soția e lângă el, dar el iar pleacă, e ciudat totul.”
A decis să supravegheze, poate i se părea lui.
Alina devenea posomorâtă seara și se retrăgea în camera ei.
Într-o seară nu s-a putut abține și a oprit-o de mână pe nora lui. „Alina, ce se întâmplă? Voi doi, cu Andrei, sunteți ciudați.
Parcă sunteți soț și soție, dar vă comportați ca niște străini.” — „Nu, nu, nimic, ți se pare,” a răspuns ea grăbită, evitând discuția și s-a retras în camera ei, în care Ionel Popescu nu intra niciodată.