Noi, copiii din orfelinat, idealizăm mereu mamele noastre, le punem pe piedestal și le iubim necondiționat.
Găsim scuze pentru faptele lor, inventăm povești lacrimogene și plângem noi înșine de milă pentru dragele noastre mămici.
Am găsit-o, da, și nici măcar nu se ascundea prea mult.
Ei bine, a născut un copil, așa că ce dacă? A plecat pe fereastră ca o pisică vagaboandă, dar pisica pleacă să-și caute hrană pentru puii ei, iar cea care m-a născut pe mine a fugit pur și simplu la mama ei iubitoare și binevoitoare, lăsându-mă fără mamă.
Da, menajera Carmen avea dreptate, cea care m-a născut era dintr-o familie bună.
De fapt, de ce spun era? Ea chiar este.
Are mamă, tată, frate și soră, are un soț și doi copii.
Un băiat și o fată, tineri plăcuți, frumoși.
Ei primesc o educație bună și o doză mare de iubire maternă; e foarte păcat că pentru mine nu a ajuns.
Ea m-a recunoscut imediat.
Suntem atât de asemănătoare.
Stătea și mă privea, cam cu ochii mijiți. „De ce ai venit?” „Am vrut să-mi văd mama.” „Eu nu sunt mama ta, eu doar te-am născut,” a răspuns indiferentă. „Cine este tatăl meu?” „Crezi că te vor primi cu brațele deschise acolo?”
Hai să ne dăm la o parte.
Ne-am îndepărtat, Raluca — așa o cheamă pe cea care doar m-a născut — mi-a povestit cum, fiind o fată tânără și naivă, s-a îndrăgostit de un bărbat matur, respectabil.
El venea la ei acasă.
Ea nu-i dădea pace, bărbatul a cedat, deși avea copii mai mari decât Raluca, s-a lăsat păcălit de o tânără.
După un timp, Raluca și-a întâlnit viitorul soț și a înțeles că bătrânul nu îi mai trebuia, iar el s-a săturat să se ascundă și să fugă și era obosit de amanta lui tânără.
Așa s-a întâmplat că Raluca și-a dat seama târziu că este însărcinată.
Viitorul ei soț a fost înrolat în armată, făcuse ceva probleme la facultate, iar de data aceasta tatăl nu a putut să o ajute.
Și ea cumva a reușit să ascundă sarcina de toată lumea, dar când a venit vremea să nască, le-a spus mamei, care a chemat ambulanța, însă, după ce s-au sfătuit cu tatăl Ralucăi, au decis că acest copil îi va distruge viața fetei, și-au dorit să scape de el, dar ea însăși a hotărât să facă asta.
A fugit în halatul de spital și în papucii negri de piele ecologică, marcați cu litere albe „P.O.”
Mi-a povestit asta râzând, cum a alergat acasă prin ninsoare, lăsând în spital pe cel care nu era deloc necesar… „Ce vrei de la mine?” a întrebat din nou. „Ești greșeala mea, dacă crezi că o să-mi pară rău și că o să plâng agățându-mă de gâtul tău?”
Ești o neînțelegere neplăcută, pur și simplu nu am apucat să scap de tine.
Am o familie, copii, un statut.
Chiar dacă această poveste veche va ieși la lumină, vom spune întotdeauna că o vagaboandă oarecare a născut și s-a dat cu numele meu. „Noi suntem asemănătoare.” „Te rog eu, câți oameni asemănători există, e doar o coincidență, nimic mai mult.”