Andrei a fugit în cameră să ia lucrurile lui. În acel moment Ioana pur și simplu a ieșit din apartament.
Știa că orice se poate întâmpla. Și, spre groaza ei, chiar își dorea ca ceva să se întâmple. Fie cu ea, fie cu copilul. Pentru că așa nu mai putea trăi.
Mergea pe trotuar, privind cum cad fulgii de nea. Înainte iubea iarna, acum nici măcar nu observa schimbarea anotimpurilor. Viața ei se învârtea în jurul acestor patru pereți plini de țipete și dezordine. Cu o tensiune și o grijă permanentă. Vecinii o priveau mereu încruntat, crezând că are un copil răsfățat. Dar Ioana nu putea să le arate tuturor o adeverință cu diagnosticul. Nu putea explica că pe Andrei nu-l primesc în grădinița obișnuită, că medicamentele ajută prea puțin pentru că e nevoie și de altă terapie. Iar pentru asta nu are bani. Și Ioana nu mai avea puteri. Aproape că făcuse un pas în lateral, când a simțit brusc că cineva o trage tare de palton.
– Ce faci? Nu vezi că vine o mașină? – s-a auzit o voce aspră.
Ioana a înghețat și a clipit de câteva ori, ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn greu. Conștientizarea a început să o copleșească…
– Ce faci? Nu vezi că mașina vine cu viteză?
Ioana se opri în loc și clipi de câteva ori, ca și cum abia se trezise dintr-un somn greu. Realizarea o copleși cu un val de groază: își lăsase fiul singur acasă, deși niciodată nu-l părăsise din vedere. Și tocmai fusese la un pas să-și piardă viața.
În fața ei stătea o femeie în vârstă, care o privea cu un evident reproș, dar și cu o doză de îngrijorare.
– Ce e cu tine? – întrebă necunoscuta, parcă simțind starea Ioanei.
– Eu… eu… – începu Ioana, dar apoi izbucni în lacrimi.
– Hai, hai să mergem undeva să ne odihnim puțin, – propuse femeia, fără să aștepte răspuns.
– Acasă am un copil. Singur. Este hiperactiv, se poate răni ușor! – exclamă Ioana disperată.
– Atunci hai la tine, vin cu tine, – spuse femeia hotărât.
Ioana se grăbi spre casă, cu inima strânsă de frică. În acel moment înțelegea cât de mult își iubește fiul. Oricât de dificil ar fi fost el, nu-și putea imagina viața fără el.
Ioana și femeia intrară în apartament, iar ea realiză cu groază că era liniște.
– Andrei! – strigă ea și apoi alergă spre camera copilului.
Andrei stătea la fereastră, căutându-și mama cu privirea. Apoi se repezi spre ea.
Desigur, după un minut era din nou săltând prin apartament, dar Ioanei i se destinse inima.
Puse ceainicul pe foc, dorind să-și mulțumească salvatoarea.
Fără să-și dea seama, îi povesti totul. Probabil avea nevoie să se descarce. Soțul plecase, mama încerca să evite să se vadă cu ea și cu nepotul, pentru că îl irita. Iar prietenele dispăruseră și ele. Era foarte greu să se întâlnească cu cineva când trebuia să fie mereu în alertă.