– Nu știu, – a răspuns Ioana cu o ezitare în glas. – Dar mâine vine să vadă casa. Pregătește-te.
Irina a rămas nemișcată, cu telefonul strâns în mână. Gândurile îi zburau haotic. Radu Popescu? După atâția ani? Și tocmai acum? De ce? Cum de a ajuns el cumpărătorul casei ei?
S-a ridicat brusc de pe canapea și a început să se plimbe prin cameră. Inima îi bătea nebunește, iar stomacul i se strângea într-un nod dureros. Nu era pregătită să-l vadă. Nu după tot ce s-a întâmplat între ei.
În acea noapte nu a reușit să doarmă aproape deloc. Se tot întorcea de pe o parte pe alta, rememorând momentele din trecut – vara aceea la Brașov, plimbările pe Bulevardul Republicii, promisiunile lui Radu, privirea lui caldă… și apoi tăcerea care a urmat.
Dimineața a găsit-o obosită și agitată. S-a îmbrăcat simplu, dar atent – voia să pară stăpână pe sine, indiferent ce urma să se întâmple.
Când a auzit soneria de la poartă, inima i s-a oprit pentru o clipă. Apoi a inspirat adânc și a ieșit afară.
Radu stătea acolo, sprijinit de gardul vechi din lemn, cu aceeași privire pătrunzătoare ca odinioară. Părul îi era puțin mai grizonat la tâmple, dar altfel părea neschimbat.
– Bună ziua, Irina, a spus el calm.
– Bună… Radu.
S-au privit câteva secunde în tăcere.
– Pot intra? – a întrebat el în cele din urmă.
Ea a dat din cap și a deschis poarta larg. El a pășit în curte încet, privind în jur cu un aer ciudat de familiaritate și melancolie.
– N-ai schimbat mare lucru… încă miroase a bujori ca atunci…
Irina nu a răspuns imediat. L-a condus spre casă fără un cuvânt și a deschis ușa larg:
– Poți vedea tot ce vrei. Dar vreau să știi că am luat deja un credit pentru a păstra casa asta. Am convenit cu Alexandru asupra sumei și urmează să semnăm actele zilele astea.
Radu intrase deja în hol și se uitase peste umăr la ea:
– Știu… Ioana mi-a spus totul aseară.
Irina l-a privit surprinsă:
– Atunci de ce ai venit?
El a oftat adânc:
– Pentru că n-am venit doar ca „potențial cumpărător”. Am venit pentru tine.
Cuvintele lui au plutit grele între pereții casei care fusese cândva visul lor comun — sau cel puțin al ei…
Irina simțea cum emoțiile o copleșesc: furie veche amestecată cu dorința dureroasă de a-l înțelege măcar acum — după cincisprezece ani de tăcere.
– Ai dispărut fără un cuvânt atunci! – a izbucnit ea brusc. – Ai promis că ne vom muta împreună aici! C-ai vorbit cu arhitectul! C-ai ales culorile pereților! Și apoi nimic! Ani întregi!
Radu a coborât privirea:
– Știu… Am fost un laș atunci… Mi-a fost frică… M-au presat ai mei să plec din țară pentru afaceri… Am crezut că pot reveni oricând…
Irina a râs amar:
– Oricând? După cincisprezece ani?
El a făcut un pas spre ea:
– N-am uitat niciodată casa asta… nici pe tine… Când am văzut anunțul că e scoasă la vânzare… n-am stat pe gânduri…
Ea l-a oprit ridicând palma:
– Casa nu e scoasă la vânzare! Alexandru a făcut totul fără acordul meu!
Radu a clătinat ușor din cap:
– Știu… Acum știu tot adevărul… Dar eu încă vreau casa asta… dacă tu vei fi aici…
Irina a simțit cum genunchii i se înmoaie sub greutatea acelor vorbe — dulci și periculoase ca otrava îmbrăcată-n miere…
Timp de câteva clipe nu a spus nimic; doar respirația lor umplea spațiul dintre pereți încărcați de trecuturi neterminate.
Apoi a rostit încet:
– Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine…
Radu a dorit să spună ceva dar a renunțat; doar a dăruit o ultimă privire lungă camerei unde cândva visaseră împreună viitorul…
Apoi a ieșit încet din casă fără să mai privească înapoi…
Irina a rămas singură lângă ușa deschisă larg spre curtea unde soarele apunea lent peste bujorii care miroseau exact ca atunci…