— Când o să facem nepoți. Asta e cu adevărat înfricoșător.
— Tu ești femeie, de fapt? — a șuierat Cristian Stoica. — Te-ai gândit măcar o dată la familie?
— Familie nu înseamnă să te calce toți în picioare și tu să zâmbești. Familie înseamnă respect. Iar tu, Lucian, de mult ai devenit… nu soț, ci manager într-un proiect străin numit „Mihăiță Florescu fără mașină”.
Și cu aceste cuvinte Ioana Marinescu a plecat în dormitor. S-a așezat pe marginea patului. O usturau ochii. În interior totul vibra ca la o sudură. Dar nu-i venea să plângă.
Voia doar să plece undeva. Oriunde. Chiar și la Făgăraș. Numai să fie departe de acești trei și de împărțirea vieții ei pe bucățele.
Pe noptieră a început să clipească telefonul. Un SMS de la mama:
„Elena Popescu, ce mai faci acolo? Tata a găsit o căsuță veche la țară, putem s-o trecem pe numele tău. Important e să reziști. Suntem alături de tine.”
Colțurile buzelor i s-au ridicat ușor într-un zâmbet amar. Asta era adevărata familie — unde nimeni nu te întreabă cât costă mașina ta, ci doar cum te simți tu.
S-a întins pe pat fără să se dezbrace. Dincolo de perete a început din nou cearta, dar acum nu o mai privea direct pe ea. Undeva acolo, pe coridorul dorințelor străine, se ducea un război, iar ea ieșise din jocul lor murdar.
Și pentru prima dată după mulți ani — se simțea liberă.
Ioana Marinescu s-a trezit devreme, parcă organismul voia singur să se ridice înainte ca cineva să dea din nou buzna peste ea cu ideea „cum trebuie rezolvat totul”. În bucătărie era liniște deplină. Niciun zgomot — probabil plecaseră deja. Slavă Domnului! A pus ibricul pe foc și s-a prăbușit obosită pe un scăunel vechi din lemn.
Pe masă zăcea un plic galben cu un scris stângaci — ca al unui om care ținuse ultima dată stiloul prin 2003. Ioana l-a luat în mână și l-a deschis cu precauție:
„Simona Matei, bună ziua! Vă scrie Sergiu Olegescu. Cândva am fost apropiați… Poate că nu veți dori să-mi răspundeți, dar totuși: am auzit că aveți probleme cu soțul și apartamentul dumneavoastră… Am o propunere pentru dvs., sunați-mă dacă vreți s-o discutăm: 8-925…”
Aproape că i-a scăpat cana din mână când a citit semnătura: Vlad Ionescu! Chiar el! Primul… Singurul pe care îl iubise cu adevărat… Ei bine, nu mai conta acum detaliile trecutului: fusese tinerețe, fusese dragoste și frică prostească… Se despărțiseră pentru că el plecase atunci la Cluj-Napoca pentru MBA-ul lui, iar ea rămăsese aici — avea examenele la facultate, jobul prost plătit și bunica bolnavă cu tensiune mare… Nu rezistaseră distanței dintre ei doi.
Și acum? Cum îi găsise adresa? Sau poate întrebase-o chiar pe mama ei? Doamne ferește.
S-a prăbușit din nou la masă ca la un interogatoriu:
— Ce proastă ai fost atunci, Elena Popescu! Da, el plecase… dar tu nici măcar n-ai încercat atunci să-i dai o șansă realității voastre împreună. Ai vrut mereu singură-singurică… Și uite unde-ai ajuns: într-o familie unde soacra doarme pe perna ta iar bărbatul tău doarme lângă mama lui… Bravo ție!
Deodată sunetul soneriei i-a strâns inima într-un nod dureros. Sperase naiv c-ar putea fi Vlad Ionescu… Dar realitatea era alta.
În prag stătea un tânăr îmbrăcat în uniformă — jurist; nu polițist propriu-zis dar uniforma inspira necazuri iminente.
— Bună ziua! Dumneavoastră sunteți Simona Matei?
— Să zicem că da…
— Acesta este pentru dvs.! — i-a întins un plic și o foaie oficială.
— Ce este asta?
— Pretenție oficială din partea lui Dorin Alexandrescu și Adrian Alexandrescu privind predarea voluntară a autoturismului dvs., considerat bun comun dobândit în timpul căsniciei… Vi se propune soluționarea amiabilă fără proces judecătoresc…
— Uau!… Și unde-i semnătura Loredanei Grigorescu?… Ca organizatoare-șef peste haosul familial?…
— Eeeh!… Eu sunt doar curier!… La revedere!…
A închis ușa și a izbucnit într-un râs nebunesc – sincer și sfâșietor până la răgușeală:
— Așa deci!… Prin hârtii vreți voi acum?! Foarte bine!…
Peste jumătate de oră Ioana deja stătea față-n față cu vechea ei prietenă Irina Stan – avocat cunoscut care spunea mereu despre sine că „desface oamenii mai repede decât șampania desfăcută la nuntă”.
— N-ai să crezi!… Vor efectiv să-mi ia mașina prin tribunal!… Mașina mea personală!!! Înțelegi?! Eu am cumpărat-o ÎNAINTE ca Lucian Petrescu să-și amintească că e bărbat!!! Când încă turna cafele printr-un coworking ieftin!!!
Irina doar a oftat ironic:
— Ascultă-mă bine!… Ei pot încerca inclusiv împărțirea apartamentului dacă le sare complet țandăra!… Știi prea bine că Loredana Grigorescu nu face pași înapoi așa ușor!.. E femeie dură rău!..
— Am locuit sub același acoperiș cu ea!.. Știu mai multe decât mi-aș fi dorit vreodată!.. Până și grișul fiert al ei miroase mereu a reproș constant!..
Irina și-a dres glasul hotărât:
— Deci ascultă aici plan concret!.. În primul rând niciun fel de discuții fără avocat prezent!.. În al doilea rând începe imediat documentarea și fixarea tuturor faptelor negre-pe-alb!..