Tatăl lor voia doar să se bage în chiloții altcuiva. Și apoi căuta în alte femei „pe aceea”, pe care au pierdut-o deja o dată.
El a luat o înghițitură. Tăcea. Apoi s-a ridicat, s-a apropiat. S-a aplecat.
— Știi bine că încă mă dorești, — a șoptit el. — Simt asta.
Ioana a ridicat privirea. S-a ridicat și ea. Pentru o clipă între ei s-a lăsat tăcerea. Periculoasă. Încărcată de tensiune. Ca electricitatea dinaintea furtunii.
— Eu vreau să-mi iau înapoi ceea ce mi s-a furat. Nu pe tine. Pe mine însămi.
El încă stătea aproape. Prea aproape. Ea simțea mirosul parfumului lui și mirosul amintirilor — acelea care nu dispar nici după o curățenie generală.
El s-a aplecat spre obrazul ei și a sărutat-o ușor, fără presiune, ca și cum ar fi așteptat un răspuns din partea ei.
Și ea… nu s-a tras înapoi.
Dar nici nu i-a răspuns la sărut. Doar l-a privit în ochi:
— E amuzant… Altădată, asta îmi strângea totul pe dinăuntru, iar acum — liniște totală. Ca și cum n-ai săruta pe mine, ci fantoma celei care eram înainte de tine.
Andrei s-a dat înapoi puțin:
— N-ai idee cât de rău îmi e fără tine…
— Ba da, îmi imaginez foarte bine, — i-a răspuns ea calm. — Dar știi ce e mai rău? Să fii cu cineva care te sărută și te minte în același timp.
— Adriana nu mai există pentru mine…
— Ești sigur? — zâmbet ironic. — Sau poate e doar în bucătărie și numără lingurile?
— Nu pentru asta am venit… Eu vreau să te recâștig! Totul! Hai să o luăm de la început!
Ioana s-a reașezat pe scaun, cu picioarele încrucișate; halatul i s-a ridicat puțin și i-a descoperit coapsa. El a observat imediat, desigur că da.
— Înțelegi foarte bine, — i-a spus ea privindu-l direct, — chiar dacă te-aș ierta… asta nu ar însemna că voi spăla din nou șosetele tale sau că voi pretinde că nu m-ai trădat niciodată! Eu sunt alta acum, Andrei! Nu mai sunt soția care se teme să rămână singură!
El s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna:
— Sunt gata să mă schimb! Să lupt! Să mă mut oriunde trebuie! Orice vrei tu!
Ea l-a privit… și a zâmbit ironic, cu oboseala unei femei care a iertat prea multe și a primit prea puțin la schimb:
— Doar să nu uiți ceva: apartamentul ăsta e al meu! La fel ca alegerea mea! Și alegerea este aceasta: tu acum ieși pe ușa asta și începi să-ți trăiești viața ta proprie! Fără mine! Fără „noi”! Pentru că al doilea sezon al acestei tragicomedii nu va exista niciodată!
El a priceput imediat după ochii ei, după felul cum umerii lui au căzut greoi. S-a ridicat încet, fără dramatisme inutile; doar cu valiza plină de regrete pe care singur o adusese aici.
— Adio, Ioana… — i-a spus el din prag cu voce joasă.
— Mult noroc, Andrei… Sper ca tot ce-ți dorești să reușești… Dar nu cu mine.
Ușa s-a închis încet după el. Ioana s‑a apropiat de oglindă și s‑a privit atent:
„Te-ai întors”, i-a spus ea propriei reflecții. — „Iar acum trăiește cum vrei tu: fără frică, fără el și fără minciuni.”
Ioana stătuse drept înaintea oglinzii butonând nasturii bluzei albe cu reverele ascuțite ca ale unui procuror dintr-un film unde eroina câștigase mereu la final. Părul prins sus; buzele roșii; ochii limpezi — fără urmă de milă.
„Dacă siguranța ar avea un parfum,” a murmurat ea pentru sine, — „acesta ar fi Dior-ul unei femei răzbunate.”
Judecătoria micuță avea miros de hârtii vechi, plictiseală birocratică și costume ieftine. Andrei stătuse stingher pe banca din stânga; strâns ca un colac într-o punguliță de plastic. Alături era Roxana Ionescu — blondină firește; ochii înguști; buzele strânse; unghiile atât de ascuțite încât păreau capabile să semneze sentințe chiar fără cerneală.
Ioana stătuse vizavi împreună cu avocata sa — Maria Georgescu, femeia aceea care chiar și într-un halat ar fi părut procuror adevărat: sobră, seacă la vorbire dar cu glas atât de puternic încât ai fi zis că poate bate cuiele doar rostind „Obiectez!”. La un singur asemenea „obiectez” ți-ar fi venit cheful să renunți chiar dacă treceai întâmplător prin sală.