Soțul meu a mințit în legătură cu petrecerea de firmă. Banale și meschine – „doar pentru angajați”. Apoi am văzut poze pe rețelele sociale: familii fericite, soții elegante… A fost picătura care a umplut paharul.
Ioana Popescu stătea în fața oglinzii din hol, aranjând absent o șuviță de păr rebelă. Rochia gri, cumpărată acum un an dintr-un magazin oarecare, îi atârna lejer – slăbise din cauza alergăturii continue între casă, școală și policlinica pentru copii.
Mezinul, Anca, iarăși răcise, iar acum respirația ei șuierătoare se auzea din camera copilului, împreună cu sunetele desenelor animate de pe tabletă.
– Mamă, unde e puloverul meu albastru? – se auzi vocea băiatului cel mare, Andrei, venind de undeva din adâncul apartamentului.
– În dulap, pe raftul al doilea! – răspunse ea, fără să-și ia ochii de la propria reflexie.
Când a început totul? Când s-a transformat în această femeie obosită cu privirea stinsă? Amintirea îi readuse o imagine de acum cinci ani: o rochie strălucitoare fucsia, tocuri, părul aranjat… Atunci, Mihai Ionescu o privea cu alți ochi.
Ușa de la intrare pocni – soțul se întorsese de la serviciu. Pașii lui siguri și grei se auziră pe parchet. Ioana Popescu tresări, trăgând mecanic rochia.
– Anca are febră, – spuse ea, întorcându-se către el.
Mihai Ionescu o aruncă o privire rapidă, iar buzele îi tremurară într-un zâmbet abia vizibil:
– Ioana, măcar ai fi putut să-ți faci o coafură. Arăți ca o menajeră.
Cuvintele aruncate neglijent, pe lângă, o înțepaseră dur undeva sub coaste. Ioana Popescu tăcută se întoarse spre oglindă. Un nod îi urcă în gât, dar obișnuită, înghiți supărarea – în ultimii ani învățase să facă asta.
– Pa, tata! – intră în hol băiatul mijlociu, Vlad, cu o minge de fotbal sub braț. – Hai să jucăm în curte?
– Sunt obosit, fiule. Poate altă dată, – Mihai Ionescu îi mângâie capul zburlit și dispăru în baie.
Ioana Popescu urmă cu privirea umerii căzuți ai fiului. Vlad așteptase acest moment toată ziua, făcuse chiar temele fără să i se spună. Ea oftă și se îndreptă spre bucătărie – era timpul să încălzească cina.
La masă, Mihai Ionescu răsfoia știrile pe telefon, comentând din când în când ce se întâmpla în lume. Copiii se jucau cu farfuriile lor, iar Ioana Popescu mesteca mecanic, fără să simtă gustul.
– Apropo, – se animă brusc soțul, – vineri avem petrecere de firmă. În afara orașului, într-un complex nou.
– Mă iei și pe mine cu tine? – întrebă Ioana Popescu înainte să apuce să se gândească.
Mihai Ionescu făcu o grimasă:
– E doar pentru angajați. Fără familii.
Ioana Popescu dădu din cap, simțind cum obrajii îi ard trădător. Era prostesc să întrebe. Era prostesc să spere.
Dimineața de vineri fu agitată. Mihai Ionescu se pregătea pentru petrecere, iar Ioana Popescu, ca de obicei, se zbătea între ghiozdanele copiilor și micul dejun. Anca încă tușea, dar voia să meargă la grădiniță – azi urmau să facă decorațiuni din conuri de brad.
– Mamă, de ce nu mergi cu tata? – întrebă brusc Andrei, privind cum ea împăturește cămașa soțului în geanta de voiaj.
– Adulții au reguli deosebite, soarele meu, – răspunse ea nepăsătoare.
Telefonul sună atât de neașteptat încât Ioana Popescu tresări. Pe ecran apăru „Elena Marinescu” – secretara din departamentul lui Mihai Ionescu.