– Ioana, salut! Ascultă, Mihai a rugat să-ți transmit… – începu Elena să vorbească repede, apoi se opri brusc. – O, adică… Tu nu mergi? Credeam că mergeți împreună, ca toți ceilalți…
Ioana Popescu îngheță:
– În ce sens – ca toți ceilalți?
– Ioana, salut! Ascultă, Mihai a rugat să-ți transmit… – a început să vorbească Elena în grabă, apoi s-a oprit brusc.
Ioana Popescu s-a încremenit:
– Păi toți merg cu soțiile și soții. Chiar au organizat o cameră pentru copii, poți să-ți imaginezi? Gemenii mei deja…
Elena mai spunea ceva, dar Ioana Popescu nu mai auzea. În urechi îi zumzăia, iar în gât îi urcase o senzație de greață. S-a despărțit mecanic și s-a așezat pe marginea patului.
În memorie i-a revenit seara de ieri: Mihai Ionescu își alegea cu strictețe cămașa, stătea mult în fața oglinzii. „E doar o călătorie de serviciu, nimic special,” spunea el.
– Ioana, plec! – s-a auzit din hol.
Ea a ieșit să-și conducă soțul, simțindu-și buzele amorțite:
– E adevărat că vor merge și familiile angajaților?
Mihai Ionescu s-a oprit o clipă, apoi a ridicat ușor din umeri, cu indiferență:
– Probabil că unii iau. Eu nu am nevoie – o să mă odihnesc de agitația de-acasă.
Ușa s-a închis în urma lui, iar Ioana Popescu a rămas nemișcată, privind-o cu privirea neclară. În cap îi rula un gând ciudat: „Nici măcar n-a încercat să mintă bine.”
Toată ziua a executat mecanic gesturile obișnuite: a dus copiii la școală și la grădiniță, a făcut curățenie, a pregătit prânzul. Seara, după ce a culcat pe cea mică, a deschis laptopul.
Fotografiile de la petrecerea corporate erau deja pe rețelele sociale. Fețe zâmbitoare, rochii elegante, familii fericite. Iată-l pe Bogdan din departamentul financiar care o îmbrățișează pe Alina – mereu atât de elegantă. Apoi Raluca cu soțul ei din departamentul tehnic – căsătoriți de cincisprezece ani, dar încă se țin de mână.
Într-una dintre poze apărea Mihai Ionescu – în cămașa nouă, cu un pahar de vin, povestind animat cu o blondă tânără din departamentul marketing. Și o privea așa cum nu o mai privise pe Ioana Popescu de mult timp.
Undeva în camera copiilor a început să plângă Anca. Ioana Popescu a închis laptopul cu putere și s-a dus la fiică, simțind cum ceva înăuntrul ei se frânge. Sau, dimpotrivă, se lipește la loc?
A găsit o cutie veche pe rafturi – Ioana Popescu uitase complet de ea. Înăuntru erau diplome, certificate, scrisori de mulțumire. „Cel mai bun manager al anului”, „Pentru abordare inovatoare”, „Recunoștință pentru profesionalism”… Degetele îi tremurau când răsfoia paginile lucioase.
Din plic a căzut o fotografie: ea, tânără, pe scenă cu microfonul în mână, prezentând un proiect nou. În primul rând – privirea admirativă a lui Mihai Ionescu. Atunci era mândru de ea, femeia lui de afaceri. Apoi a venit Andrei, apoi Vlad, apoi Anca…
– Mamă, ce faci aici? – la ușă stătea Andrei cu părul zburlit.
– Păi, sortează lucrurile vechi.
– Și asta ești tu? – fiul s-a apropiat, uitându-se la fotografie. – Frumoasă! Și coafura la modă.
Ioana Popescu și-a atins mecanic părul tern. Când fusese ultima dată la coafor? Acum un an? Doi?
– Ioana, am venit! – s-a auzit vocea mamei din hol.
– Mamă, vezi? E mama la serviciu! – Andrei a fugit să-i arate bunicii fotografia.
Elena s-a uitat atentă la fiică:
– Îți amintești cât erai pasionată de muncă? Poate e timpul să te oprești să nu te îngropi de vie? – Mamă!
– Ce „mamă”? Am tăcut când ai abandonat totul. Am tăcut când ăsta al tău… – s-a oprit, aruncând o privire spre nepot. – Oricum, o să te ajut cu copiii. Ajunge.