Seara, când copiii au adormit, Ioana Popescu a scos vechiul agendă. A răsfoit paginile îngălbenite…
Seara, când copiii adormiseră, Ioana Popescu scoase vechiul său jurnal. Răsfoi paginile cu notițe palide, contacte și planuri. Deschise laptopul și găsi site-ul fostei sale agenții.
„Se caută manager de proiect…” – titlul parcă îi făcu cu ochiul de pe ecran.
Dimineața, pentru prima dată după mult timp, se trezi înainte de alarmă. Copiii o priveau uimiți cum mama se învârtea în fața oglinzii, aranjându-și părul.
– Unde te duci așa? – Mihai Ionescu apăru în bucătărie chiar când ea turna cafeaua în termos.
– Am treabă, – zâmbi ea, simțind cum o veche pasiune începea să-i ardă în suflet.
Tocurile ei răsunau clar pe asfalt. Ioana Popescu mergea la o întâlnire cu directorul agenției și, pentru prima oară după mult timp, nu își mai dorea să fie invizibilă.
În geantă stătea aceeași fotografie – un memento al felului în care poate fi. Al felului în care va fi.
Primul salariu Ioana Popescu îl cheltui pe un coafor. În timp ce stilistul lucra la părul ei, își amintea interviul: „Aveți o pauză lungă în carieră…” – „Dar am o experiență uriașă în gestionarea mai multor proiecte simultan. Trei copii nu sunt ca niște simple prezentări de pregătit.”
Directorul râse atunci: „Bravo! Când puteți începe?”
Acum, fiecare dimineață începea la șase. Elena venea la șapte să adune copiii pentru școală și grădiniță. Seara, tatăl îi ajuta – lua nepoții, îi hrănea, verifica temele.
– Mamă, vii astăzi la ședința părinților? – Andrei trăgea de mâneca sacoului ei.
– Desigur, dragul meu. Am o întâlnire cu un client până la patru, apoi vin la voi.
Mihai Ionescu privea aceste schimbări cu o iritare greu ascunsă:
– Și cât va mai dura asta? Copiii aproape că nu te mai văd.
– Nu e adevărat, – Ioana Popescu își încheia bluza în fața oglinzii. – Petrec cu ei tot timpul liber. Timp de calitate, înțelegi? Ieri, Anca și cu mine am copt fursecuri, iar cu băieții am asamblat o nouă construcție.
– Dar eu? – Vocea lui avea nuanțe necunoscute – poate supărare, poate confuzie.
Ioana Popescu se întoarse, îl privi atent pe soț:
– Dar tu… tu ai întrebat vreodată cum mă simt eu? Pur și simplu – cum sunt eu?
La birou o aștepta un proiect nou. O echipă tânără, idei proaspete, dezbateri aprinse despre strategie. Se simțea ca peștele în apă – totul îi revenea în minte ca și cum pauza aceea nu ar fi existat.
– Ioana Alexandrovna, telefonul pentru dumneavoastră, – secretara băgă capul pe ușa sălii de ședințe. – Fiica dumneavoastră.
– Mami! – glasul Ancăi răsuna de bucurie. – Noi cu bunica am făcut un plăcintă! Vino repede!
Seara, sortând corespondența, dădu peste o fotografie veche de la acea petrecere corporativă. Se uită la blonda de lângă Mihai Ionescu și deodată înțelese – nu mai conta deloc. Deloc.
Open-space-ul din birou zumzăia ca un stup. Ioana Popescu stătea la fereastră cu o ceașcă de cafea, privind cum echipa se pregătea pentru prezentarea noului proiect. În trei luni de muncă reușise să aducă departamentul în fruntea eficienței.
– A fost un trimestru excelent, – Adrian Dumitrescu, directorul, o bătuse pe umăr. – Ce zici de o petrecere vineri? Adu copiii, va fi o sărbătoare de familie.
Copiii… Ioana Popescu zâmbi, amintindu-și seara trecută. Andrei povestea entuziasmat despre primul său loc la olimpiada de matematică, Vlad arăta noile lui trucuri de fotbal, iar Anca, urcată în poala ei, îi împletea codițe.