Telefonul vibra – un mesaj de la Mihai Ionescu: „Unde ești? De ce atât de târziu?”
Telefonul a vibrat – un mesaj de la Mihai Ionescu: „Unde ești? De ce atât de târziu?”
S-a uitat la ceas – era ora șase și jumătate. De obicei, la această oră pregătea deja cina, se mișca prin casă. Dar acum…
– Ioana Alexandrovna! – o chemă Maria, o tânără colegă. – Ai un moment? Despre prezentare…
S-a întors acasă la începutul orei nouă. Mihai Ionescu o aștepta în sufragerie, bătând nervos cu degetele pe brațul fotoliului.
– Te-ai schimbat, – spuse el în loc de salut. – Nu te mai recunosc.
– Serios? – își desfăcu sacoul. – Eu, dimpotrivă, abia acum m-am regăsit.
– Ce vorbești? – se ridică și se apropie. – Uită-te la tine – tocuri, machiaj, întâlniri până târziu… Ai o familie!
– Exact! – Ioana Popescu îl privi în ochi. – Am o familie. Trei copii minunați, care sunt mândri de mama lor. Care văd în mine nu o călăreață obosită, ci o femeie fericită.
– Dar eu? Eu cine sunt pentru tine?
Ea tăcu, studiindu-i fața tulburată:
– O persoană care a preferat să mintă soția că are un eveniment de serviciu decât să o ia cu el. Care ani de zile nu a observat cum mă transform într-o umbră. Și acum se plânge că umbra a prins viață?
Libertatea de a fi tu însăți
Primăvara a năvălit în Brașov brusc – cu un vânt cald și miros de pământ trezindu-se la viață. Ioana Popescu stătea la fereastra panoramică. Director de dezvoltare – cine ar fi crezut acum un an?
Telefonul de pe birou a sunat – un mesaj de la Mihai Ionescu: „Vin să iau copiii la șase.” După divorț, devenise mai atent cu ei. Poate că în sfârșit înțelesese că a fi tată nu înseamnă doar plimbări duminica în parc.
– Mamă, – Andrei a intrat în birou, – noi, băieții, jucăm fotbal în curte. Pot să vin?
– Desigur, dar închide-ți geaca.
Ea zâmbi privind cum fiul fuge. Acum locuiau într-un apartament nou – luminos, spațios, cu vedere spre parc. Elena stătea adesea cu nepoții, dar nu din obligație, ci pentru că îi era dor de ei.
Seara, după ce a culcat-o pe Anca, Ioana Popescu s-a așezat pe balcon cu o ceașcă de ceai. Din camera copiilor veneau râsete stinse – băieții și tatăl lor asamblau un nou constructor.
– Mamă, – Vlad apăru pe balcon, – tata întreabă dacă am putea să luăm cina împreună duminica viitoare? Toată familia?
Ea se gândi. Familie… Acum acest cuvânt căpătase un nou sens. Nu o închisoare, nici o povară – sprijin. Dragoste. Libertatea de a fi tu însăți.
– Spune-i tatălui – mă gândesc.
Noaptea, întinsă în pat, Ioana Popescu trecea în revistă evenimentele ultimului an. Divorț, job nou, mutare. Frică? Desigur. Dar era mult mai înfricoșător să rămâi aceeași – o fantomă într-o rochie gri, înghițind resentimente.
Telefonul a clipit – un mesaj de la o colegă: „Mâine prezentarea la ora 10:00. Ești pregătită?”
Ioana Popescu zâmbi. Era pregătită? Pentru prezentare – da. Pentru viața nouă – și ea. Pentru faptul că fiecare zi va fi o provocare – cu siguranță.
Din fereastra întredeschisă se auzea vuietul primăverii în Brașov. Undeva, în lumina serii, alte femei se grăbeau spre treburile lor. Poate că și uneia dintre ele îi era teamă să facă primul pas spre schimbare.
Ea întinse mâna către laptop – trebuia să verifice mailurile înainte de ziua următoare. Pe ecran, o fotografie de la ultima aniversare: ea înconjurată de copii, toți râzând, fericiți, reali.
Tăcerea nu mai apăsa pe umeri. Acum suna ca o muzică – muzica libertății.