Două săptămâni totul a mers aproape lin.
„Aducem biscuiți.”
Timp de două săptămâni lucrurile au decurs fără mari probleme.
Apoi au început să sosească pachetele.
Într-o marți, Ioana Popescu a găsit la portar șapte cutii adresate ei, dar cu nume străine.
Sergiu Stan a explicat vesel: „Interfonul nostru s-a stricat, e doar temporar — două săptămâni și se rezolvă.”
Ioana și-a strâns buzele și a tăcut, în timp ce curierii aduceau tot mai multe cutii.
Vecinii au început să se plângă de dezordine.
Ioana punea afișe, încerca să explice situația, o suna pe Raluca Dumitrescu.
Raluca ofta: „Ție ți-e greu? Și nouă la fel!”
Tensiunea ajunsese atât de mare încât Ioana a decis să lipească pe frigider un set de reguli: coletele se primesc doar până la ora 18:00, exclusiv pe numele Ralucăi, bucătăria nu e birou, cariocile se folosesc doar pe hârtie, întârzierile trebuie anunțate din timp, iar vinerea este pauză.
Raluca s-a strâmbat: „Ca la grădiniță.”
Sergiu a zâmbit ușor: „O să le punem la punct.”
La început de iunie viața mergea înainte: serviciu, proiectele lui Dumitru Ionescu, spectacolele școlare ale copiilor.
Totuși Raluca apărea din ce în ce mai des: „doar un minut”, „curierul a greșit”, „merg cu copiii la doctor”.
Într-o zi Ioana s-a întors acasă și a văzut pantofi străini în hol, nisip pe covoraș și pe Sergiu pregătind paste din pachetul ei.
— Sunteți acasă? — a întrebat sec Ioana.
— Doar pentru o oră, îți amintești? — a zâmbit Raluca.
Ioana s-a dus în baie, a numărat până la zece, apoi s-a întors și i-a spus calm:
— Scrie dinainte. Adu-ți mâncarea ta. Cina e deja planificată aici.
Din acea zi în calendar apăru scris cu roșu cuvântul „Granițe”.
Rudele ofteau: „Raluca mereu procedează așa.”
Ioana înțelegea că „pentru mult timp” nu înseamnă „pentru totdeauna”.
La sfârșitul lui iunie Raluca i-a trimis un mesaj: „Am trecut apartamentul tău ca punct de ridicare comenzi.”
Ioana l-a citit de două ori și apoi a sunat-o:
— Tu… ce ai făcut?
— E doar o formalitate — a răspuns Raluca liniștită.
Primele două zile de funcționare ale „punctului” s-au transformat într-un haos total: telefoane nesfârșite, studenți care intrau și ieșeau cu telefoanele în mână, curieri peste tot și aglomerație pe palier.
Ioana încerca să lucreze, dar fiecare sonerie îi zguduia nervii până la limită.
Când Dumitru Ionescu s-a întors acasă a spus obosit:
— În lift era un bărbat care căra trei cutii uriașe. Ce se întâmplă aici?
Și-a scos haina, și-a frecat tâmplele obosit și a adăugat:
— E deja prea mult… Trei cutii cară oamenii prin bloc iar noi avem copii aici, muncim… vrem o viață normală!
Ioana a dat din cap; inima îi bătea nebunește — simțea că locuința nu le mai aparținea lor. Curierii sunau din cinci în cinci minute; studenții rătăceau prin scară; cineva stătea mereu pe palier așteptând ceva sau pe cineva. Irritarea creștea până devenea tensiune pur fizică; nici măcar obișnuita cană de ceai nu reușea s-o calmeze acum.
Seara Ioana încercase să vorbească direct cu Raluca:
— Raluca, ajunge! Avem copii acasă și muncim aici! Nu pot fi depozitul tău! Punctul de ridicare trebuie trecut pe numele tău sau mutat altundeva!
Raluca râdea ca și cum ar fi fost o glumă nevinovată:
— Ioanaaa… las’ că trece! Doar câteva zile… Curieri, studenți, cutii — niște fleacuri! Tu chiar nu vezi?
— Fleacuri?! — vocea Ioanei răsunase mai tare decât intenționase ea însăși — Aici am viața mea! Nu un depozit!
Sergiu stătuse alături cu un zâmbet strâmb…