Punctul de ridicare nu se afla la ea acasă.
— Scoate asta, — a cerut Ioana Popescu.
— Ioana, doar câteva zile, — a oftat Raluca Dumitrescu. — Am terminat aproape tot.
— Aproape? — Ioana a strâns telefonul în mână. — Deja e o lună! Nu mai rezist.
— Ai devenit rece, — a răsunat vocea din receptor.
Ioana a închis ochii și a inspirat adânc.
Ea înțelegea: nu mai putea exista compromisuri.
A doua zi a pus din nou afișul: „Punct de ridicare pentru Raluca Dumitrescu — strict după reguli. Abaterile nu sunt permise.”
Sergiu Stan a observat și zâmbind a spus:
— Iar ești dură.
— Dură? — a răspuns Ioana. — Nu, asta înseamnă „viața mea — regulile mele”.
Prima zi după ce a pus afișul a decurs liniștit.
Curierii luau cutiile fără telefoane suplimentare, adolescenții nu mai apăreau, iar Raluca venea și pleca exact la timp.
Pentru prima dată după mult timp, Ioana a simțit ușurare.
— Mamă, — a spus Oana Radu, — avem din nou casă, nu depozit.
— Da, — a zâmbit Ioana, — din nou casă.
Dar ea știa că era doar un succes temporar. Orice slăbiciune de partea ei ar fi readus haosul de altădată.
Își fixase în minte o regulă interioară: „Granițele sunt sacre. Casa este cetatea mea.”
Pentru prima dată Ioana simțea că ordinea și regulile nu erau doar obișnuință, ci protecția ei personală.
Săptămâna următoare a hotărât să acționeze ferm.
I-a trimis dinainte un mesaj Ralucăi:
„Mâine fără ‘doar câteva minute’. Totul conform regulilor: coletele doar pe numele tău, bucătăria e închisă, copiii doar cu hârtie și creioane.”
Raluca a oftat ca de obicei: „Ești iar prea strictă.”
Dar acum Ioana nu avea de gând să cedeze deloc.
Dimineața toți curierii primiseră instrucțiuni clare: cutiile se primesc doar la ora stabilită; fără confirmare accesul în apartament este interzis.
Ioana a întâmpinat personal prima livrare și a explicat liniștită curierului: „Doar pentru apartamentul Ralucăi; eu nu păstrez colete străine.”
Pe parcursul zilei Raluca încercase să intre „pentru cinci minute”, dar Ioana a întâmpinat-o la ușă:
— Timpul s-a terminat, Raluco. Azi punctul nu funcționează.
— Cum poți să faci asta, Ioan… — a început ea, dar Ioana a întrerupt-o ferm și calm:
— Casa este casa mea. Eu stabilesc regulile și ele sunt obligatorii pentru toată lumea.
Sergiu încercase să intervină, dar Ioana l-a privit liniștită:
— Și pentru tine la fel.
Atunci pentru prima dată atât Raluca cât și Sergiu au realizat că vechile lor obiceiuri nu mai treceau nepedepsite. Au început să vină mai târziu, doar la orele convenite, fără gălățenie cu cutii sau copii desenând pe podea.
Seara Ioana s-a așezat la masa din bucătărie cu o ceașcă de ceai; privirea i s-a oprit pe suprafețele curate și pe copii jucându-se liniștiți în camera lor proprie.
Oana a îmbrățișat-o:
— Mamă, avem din nou casă!
— Da… — a zâmbit Ioana cu blândețe. — Și acum e casa noastră cu adevărat!
În suflet i se născuse un sentiment de liniște pe care îl uitase demult: casa redevenise cetate, loc al familiei și nu al obiceiurilor altora.
Ioana a înțeles că blândețea era importantă… dar granițele erau chiar mai importante.
Și pentru prima dată după mult timp și-a permis să se lase pe spate pe scaun, să-și închidă ochii și pur și simplu să respire.
Casa era a ei – iar acest sentiment era neprețuit.