— Oana Popescu, salut.
Cum mai ești?
De ce nu ai răspuns atâta timp la telefon?
Ești ocupată? — a întrebat repede Elena Marinescu.
După vocea ei am înțeles că și ea era foarte neliniștită.
Se putea chiar spune că mai mult decât de obicei.
— Salut.
Totul e bine.
Tocmai am venit de la ședința pentru sărbătoarea de primăvară.
Tu cum ești? — i-am răspuns, ignorând ultimele ei întrebări.
Ce aș fi putut să spun? „Iartă-mă, mamă, că nu am răspuns, dar fiecare conversație cu tine e un adevărat chin pentru mine? Încerci să fii o mamă bună de la câteva mii de kilometri distanță, dar nu prea îți iese?” Nu eram atât de supărată pe ea încât, într-o dispoziție proastă fiind, să vărs toate nemulțumirile acumulate asupra mamei mele.
Nu era în firea mea să fac asta.
Deși uneori mi se părea că o discuție sinceră ar putea fie să ne îmbunătățească brusc relația, fie s-o distrugă definitiv.
— Bravo. Mereu ai fost o fire activă. Și eu sunt bine. Oana Popescu, voiam să discut cu tine ceva important, — a spus cu grijă Elena Marinescu.
Exact asta bănuiam: mama nu putea pur și simplu să mă sune în afara programului nostru și să-mi povestească cum îi merge acolo, în însorita Constanța, unde a dus-o soțul ei bogat. Nici nu îndrăzneam să-mi imaginez ce veste se pregătea ea să-mi dea.