— Despre ce este vorba? — am întrebat eu cu prudență.
Această discuție îmi plăcea și mai puțin decât toate celelalte de până acum.
Dialogul acesta îmi provoca o respingere și mai puternică decât toate cele anterioare.
Inima a început să-mi bată mai repede.
— Nu ești naivă, ai observat și singură că în ultima vreme am devenit mai emoțională, iar discuțiile noastre se terminau invariabil cu certuri, — Elena Marinescu continua să-și aleagă cu grijă cuvintele.
— Da. Asta era greu de trecut cu vederea, — i-am răspuns eu ironic.
Ce însemna asta?
Remușcări chinuitoare?
O mărturisire?
Oare chiar mersese mama la psiholog, așa cum îi sugerasem eu?
Nu reușeam să înțeleg ce se întâmplă și, cu fiecare clipă, imprevizibilitatea situației îmi sporea neliniștea.
— Toate acestea nu sunt întâmplătoare. Eu sunt un om matur și știu să-mi controlez emoțiile, dar atunci ele m-au copleșit complet, — a rostit încet Elena Marinescu.
— Hai, spune odată! Ce ai făcut de data asta? Nu mai amâna! Așa doar devine totul mai greu de suportat, — am spus eu nerăbdătoare.
Se părea că tensiunea din cameră devenise aproape palpabilă.
Cel mai mult uram când cineva voia să spună ceva important, dar trăgea de timp cât putea de mult. De ce să-și facă rău singură și mie la fel? Mai bine ar fi spus direct totul așa cum era.
— Oana Popescu, ți s-a născut un fr…