— …tic, — a spus pe neașteptate Elena Marinescu.
Nu știam cum să reacționez la asta.
Parcă m-a stropit cineva cu apă rece.
Cuvintele au sunat atât de brusc, încât trupul mi s-a înțepenit, în urechi mi-a început un țiuit, iar inima a început să bată mai repede.
Stăteam nemișcată, incapabilă să rostesc vreun cuvânt.
Dacă ar fi fost vorba despre o prietenă adultă sau despre o profesoară de-a mea, m-aș fi bucurat sincer și aș fi felicitat-o pentru nașterea copilului.
Dar acum bebelușul se născuse la mama mea.
Ce poți spune într-o astfel de situație? „Uau, ce bine? Mă bucur pentru tine? Sper că nu-l vei părăsi, așa cum ai făcut cu mine? Sper că pentru el vei deveni acea mamă grijulie la care eu am visat mereu?”
Din starea de amorțeală m-a trezit vocea mamei:
— Oana Popescu, ești aici?
— Da, sunt aici. Felicitări. — am răspuns și am închis telefonul.
Îmi venea să-i blochez numărul, să șterg toate mesajele din chat-ul nostru și să o șterg din viața mea.
Credeam că m-a abandonat în copilărie. Dar adevărata trădare era ceea ce făcea acum.
Acest copil va avea totul: dragoste, atenție, tandrețea părinților. Ei se vor juca cu el, seara îl vor culca și îl vor săruta pe frunte. Cu siguranță îi vor lăsa o veioză aprinsă ca să nu-i fie frică să rămână singur. Întreaga familie va merge împreună în parcul de distracții și se va da în cele mai palpitante.