— Deci nu vii? — În vocea Ioanei Dumitrescu se simțea oboseala, dar nu și surpriza. — Până când ai de gând să te ascunzi în spatele muncii?
— Spune-mi cine e ea și cum o cheamă? — a izbucnit ea.
— Nu pot, Elena, — Andrei Moldovan a răspuns repede, de parcă s-ar fi temut să nu fie întrerupt. — Ședința s-a prelungit până târziu în noapte, noul proiect arde. Știi cum e.
— Știu, — a rostit ea încet. — E deja a treia oară luna asta.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o pauză.
— Bine, — a spus el în cele din urmă. — O să încerc să mă eliberez mai devreme.
Dar nu-ți promit nimic.
Ioana privea în tăcere pe fereastră, unde prin florile de gheață se zărea cerul cenușiu al Constanței de noiembrie.
În alt colț al orașului, soțul ei se afla într-un birou de sticlă cu vedere spre Cluj-Napoca.
Cu trei ani în urmă locuiau într-o garsonieră la periferie, găteau împreună cina și își făceau planuri pentru viitor.
Acum aveau un apartament spațios în centru, o mașină scumpă și un frigider plin cu mâncare la care nimeni nu se atingea.
— Bine, — a spus ea într-un final. — Merg singură atunci.
Ioana a pus receptorul jos fără să mai aștepte răspunsul lui.
Pe măsuța din fața canapelei zăceau două bilete la un concert de muzică clasică.
Andrei îi promisese că va merge cu ea încă de acum o lună.
Ea pierduse jumătate de zi ca să facă rost de acele bilete.
Mariana Georgescu și-a aranjat șalul pe umeri și s-a strâmbat din cauza durerilor articulare.
La cei șaptezeci și trei de ani ai ei își păstrase mintea limpede și ținuta dreaptă, chiar dacă mâinile nu o mai ascultau ca odinioară.
— Ce-i, iar n-o să vină? — a întrebat ea când Ioana intrase în cameră.
— Muncă, — a răspuns scurt nepoata ei, evitând privirea bunicii.
— Numai muncă și iar muncă… iar viața trece pe lângă voi, — a clătinat din cap Mariana Georgescu.
Ioana a tăcut.
Această discuție se repeta prea des în ultimul an.
— Știi care e problema generației voastre? — a continuat bătrâna turnând ceaiul în cești.
— Ați uitat să faceți diferența între ceea ce e important și ceea ce e urgent.
Totul e agitație și grabă, iar apoi te uiți în urmă și vezi că n-a rămas nimic.
— Bunico, te rog nu începe iar… Andrei trece printr-o perioadă grea acum.
Se străduiește pentru noi.
— Pentru voi? Sau pentru el însuși? — Mariana Georgescu i-a aruncat o privire atent scrutătoare.
Ioana a luat ceașca și a întors fața spre fereastră.
Bunica era singura persoană cu care putea vorbi deschis.
Dar astăzi nu avea chef de discuții.
— Ia biletul și tu… hai mergem împreună la concert!
Mariana a clătinat din cap:
— Nu, draga mea… aceste bilete sunt pentru voi doi.
Iar oasele mele bătrâne nu mai duc asemenea plimbări.
Ioana ar fi vrut să insiste dar a renunțat.
S-a mulțumit doar să dea din cap aprobator și și-a terminat ceaiul.
George Marinescu privea din culise cât de mult se umpluse sala.
Publicul venea încet-încet ocupând locurile la parter.
Muzicienii își acordau instrumentele creând acel haos sonor aparte care precede mereu un concert.
— Va fi sală plină! — a remarcat el către bărbatul scund și cărunt aflat lângă el.
— Nici n-avea cum altfel… George Enescu atrage mereu public numeros! — a ridicat din umeri Octavian Petrescu, dirijorul orchestrei.
George a dat din cap aruncând pe furiș ochii la ceas.
Mai erau treizeci de minute până la început; suficient timp pentru un ultim apel telefonic.
S-a retras într-un colț și a scos mobilul:
— Daniel Pop?! Eu nu pricep! Unde-i materialul?
— Lucrez la el… va fi gata mâine! — a răspuns vocea obositului jurnalist.
— Mâine deja-i târziu! Trebuie pus azi în pagină!
— Ascultă-mă… n-am cum face un text serios în trei ore! E nevoie de analiză solidă…
— Nu mă interesează ce-ți trebuie ție! Ori am text pe biroul meu până la ora 11 diseară ori cauți alt loc de muncă!
George a trântit telefonul nervos în buzunar.
Seara începea prost: redactorul-șef redusese bugetele pentru reportajele culturale; cel mai bun jurnalist intrase brusc în concediu medical; iar acum noul angajat credea că poate dicta termenele!
A scos din buzunar o sticluță metalică subțire și a tras o gură mică: whisky-ul i-a ars gâtlejul readucându-l cu picioarele pe pământ.
Era cronicar cultural deja de cincisprezece ani; văzuse destule ca să știe: aici supraviețuiești doar dacă reușești să obții rezultate indiferent de condiții!
Din sală au izbucnit aplauzele: dirijorul ieșise pe scenă!
George a ascuns sticluța apoi a mers spre locurile rezervate lui – primul rând!
Ioana a intrat exact cu cinci minute înainte să înceapă spectacolul.
Locul ei era undeva la mijloc – lângă un bărbat corpolent care a bombănit nemulțumit când a fost nevoit s-o lase să treacă printre genunchii lui.
Scaunul cumpărat pentru Andrei rămânea gol.
Ea a scos programul şi l-a parcurs rapid cu ochii:
George Enescu!
Andrei niciodată n-a împărțit pasiunea ei pentru muzica clasică:
„Prea trist”, spunea mereu „și viața are destule necazuri!”
Lumina a început să scadă și sala a amuțit.
Dirijorul a ridicat brațele și primele note ale „Vocalizei” pluteau deja prin aer.
Ioana și-a închis ochii.
Muzica fusese dintotdeauna refugiul ei – loc unde putea fugi oricând din fața realității dure.
Acum însă – așezată între străini – a simțit că era pentru prima dată după mult timp cu adevărat singură.
Mihai Stoica bătea nervos cu vârful stiloului pe masă încercând să fixeze cifrele raportului proiectate pe monitor.
Socotelile tot nu ieșeau, timpul curgea nemilos, directorului trebuia să-i predea rezultatul dimineața devreme.
— Poate mergi acasă?! — Eugen Stan a poposit lângă masa lui Mihai. — E aproape ora nouă!
— Nu pot… trebuie terminat azi… — Mihai și-a frecat ochii.
— Și nevasta ta n-o să comenteze?! — a râs Eugen.
Mihai și-a amintit brusc concertul, a privit vinovat spre telefon.
Ar fi trebuit s-o sune pe Ioana măcar în pauza spectacolului, dar știa că n-o va face.
— O să înțeleagă… întotdeauna a înțeles… — a mormăit el mai mult ca să se convingă singur.
Eugen a ridicat umerii și a plecat.
Mihai a revenit asupra raportului dar cifrele refuzau parcă să compună imaginea dorită.
În mintea lui rula melodia aceea pe care Ioana obișnuia adeseori s-o fredoneze dimineața.
Un fragment semnat George Enescu.
Telefonul a vibrat: mesaj direct șef → „Aștept raport până la 8 dimineața! Fără discuții!”
Mihai a oftat și a deschis alt tabel Excel.
Afară ningea mocnit transformând orașul într-un contur difuz luminat electric.
În pauza mare Ioana ieșise-n foaier.
Mulțimea zumzăia discutând prima parte a concertului.
Ea cumpărase un pahar șampanie apoi se retrăsese lângă fereastră privind piața albă chiar sub geamurile Sălii.