— O interpretare minunată, nu-i așa? — s-a auzit o voce alături.
Ea s-a întors și a văzut un bărbat înalt, de vreo patruzeci de ani.
Părul închis la culoare, cu fire albe, ochi atenți din spatele ochelarilor.
— Da, — a încuviințat ea. — Mai ales „Vocaliza”.
— Vă pricepeți la muzică? — a întrebat el, sorbind din pahar.
— Nu profesional, — a zâmbit Ioana Dumitrescu. — Pur și simplu îl iubesc pe George Enescu.
— George Marinescu, — s-a prezentat bărbatul. — Critic muzical.
— Ioana, — a spus ea fără să adauge numele de familie. — Doar o ascultătoare.
— „Doar ascultătorii” sunt cei mai importanți oameni din această sală, — a spus serios Alexandru Radu. — Fără voi, toată această muzică își pierde sensul.
Ioana a zâmbit fără să știe ce să răspundă.
Alexandru a observat paharul gol din mâna ei:
— Îmi permiteți să vă aduc încă un pahar de șampanie?
Ea voia să refuze, dar ceva din privirea lui a făcut-o să accepte:
— Mulțumesc.
Cât timp el s-a dus la bar, Ioana a scos telefonul.
Nu avea nici apeluri ratate, nici mesaje noi.
Andrei Moldovan era complet absorbit de muncă, așa cum se întâmpla tot mai des în ultima vreme.
Ea a ascuns telefonul când Alexandru s-a întors cu două pahare:
— Pentru muzică! — a ridicat el paharul.
— Pentru muzică! — a repetat Ioana Dumitrescu.
Mariana Georgescu stătea într-un fotoliu în fața televizorului, dar nu privea ecranul.
Pe genunchi îi odihneau fotografii vechi – întreaga ei viață pe niște poze îngălbenite de timp.
Acolo era ea cu soțul ei – tineri și fericiți; apoi fiica ei, mama Ioanei Dumitrescu – la balul de absolvire; și chiar Ioana însăși: mai întâi fetiță cu codițe împletite, apoi mireasă într-o rochie albă lângă Andrei Moldovan zâmbitor.
Deodată a sunat telefonul și bătrâna a tresărit:
— Mariana Georgescu? — s-a auzit o voce bărbătească necunoscută. — Sunt Ilie Nicolae, vecinul de la etajul de jos… E totul în regulă la dumneavoastră? Picură apă din tavan…
Femeia a clipit derutată și și-a amintit brusc:
— Vai mie! Am lăsat cada plină!
S-a grăbit spre baie atât cât îi permiteau picioarele bolnave. Apa deja se revărsa peste margini și curgea pe podea. Mariana a oprit robinetul și a privit neputincioasă încăperea inundată:
— Totul e bine acum, domnule Ilie Nicolae… doar am uitat apa deschisă… Acum șterg imediat…
A pus receptorul jos și a început să caute cârpa cea veche pentru podea. Dar fiecare mișcare îi cerea un efort uriaș; aplecatul părea imposibil acum. „Îmbătrânirea e atunci când lucrurile simple devin încercări grele”, a gândit ea coborându-se încet pe genunchi. Apa rece îi amintea de acea iarnă când căzuse prin gheața unui râu înghețat. Atunci fusese salvată de Victor Neagu – viitorul ei soț. „Voi fi mereu lângă tine ca să te ajut”, îi promisese el. Și s-a ținut de cuvânt până la capăt.
După ce a terminat anevoios curățenia, Mariana Georgescu a revenit în cameră și a privit ceasul: concertul urma să se termine peste aproximativ o oră. Își imaginase cum Ioana va veni acasă singură – așa cum se întâmpla adesea în ultima vreme. Voia s-o sune pe nepoata ei dar nu a dorit s-o deranjeze în timpul spectacolului. În schimb a format alt număr:
— Andrei? Sunt eu… Mariana Georgescu…
Pentru Ioana Dumitrescu partea a doua a concertului a trecut ca prin ceață. Asculta muzica dar gândurile erau altundeva. După spectacol Alexandru Radu i-a propus să intre într-o cafenea vizavi pentru o cafea iar ea a acceptat surprinzându-se chiar pe sine:
— De obicei nu fac asta… — a recunoscut ea stând împreună cu el la masa de lângă fereastră.
— Ce anume? — a întrebat el amestecând espresso-ul. — Să mergi undeva cu un necunoscut?… Ei bine… deja nu mai suntem chiar străini — a zâmbit el — am ascultat împreună Enescu!… Asta creează o legătură aparte între oameni!
Ioana a zâmbit sorbind cafeaua caldă. Afară ninsoarea devenea viscol iar trecătorii grăbeau pasul spre adăposturi.
— Ați venit singură la concert…, — a observat Alexandru Radu.
— Da…, — a răspuns după o pauză scurtă Ioana Dumitrescu. — Soțului meu nu i-a fost posibil… Munca…
— Munca este un pretext comod pentru multe lucruri…, — a rostit meditativ Alexandru privind afară. — Eu însumi fac asta deseori…
Ca să schimbe subiectul a întrebat repede:
— Dar dumneavoastră?… Tot singur veniți?
— Da…, mereu singur…, deformare profesională…, greu să te bucuri pur și simplu când analizezi fiecare detaliu al interpretării…
— Și ce impresie v-a lăsat concertul acesta?
— Tehnic impecabil…, dar parcă lipsea ceva…, pasiunea poate…, sau disperarea… — a răspuns criticul după câteva clipe. — Enescu scria ca un om care-și pierduse patria… și asta trebuia să răsune altfel…
Ioana îl privea atent. Cuvintele lui atingeau ceva adânc în suflet.
— Ați pierdut vreodată ceva important? — a întrebat ea aproape mirată că spusese așa ceva.
Alexandru a tăcut puțin apoi a dat din cap afirmativ:
— Odată m-am pierdut pe mine însumi… Și nici acum nu știu dacă m-am regăsit…
Între timp Andrei Moldovan a privit ceasul: aproape miezul nopții. Raportul era gata și trimis șefilor. Obosit și-a frecat ochii și a început să strângă hârtiile pentru plecare. Sunetul telefonului venind de la bunica Ioanei i-a întrerupt gândurile. Conversația fusese scurtă dar după aceea a rămas mult timp nemișcat privind în gol. „Merită ceva mai bun”, spusese Mariana Georgescu. „Și tu la fel…”
A scos cutiuța mică cu inel din buzunar – cadou pregătit pentru aniversarea căsătoriei lor trecută deja cu două săptămâni înainte. Nu apucase încă să i-l ofere, tot așteptase ocazia specială care nu venea nicicum. L-a pus iar în buzunar și a ieșit din birou. Afară ninsoarea devenise viscol puternic și abia putea distinge drumul spre parcare. În mașină a format numărul Ioanei Dumitrescu dar nimeni nu răspundea.
— E deja târziu… — a spus aceasta privind ceasul în cafenea. Trecuseră mult peste timpul planificat acolo împreună iar discuția fusese neașteptat ușoară ca și cum se cunoșteau demult. El povestise despre meseria lui, despre muzică, despre călătorii; ea despre pasiunea fotografică, despre cărțile preferate; nici un cuvânt despre probleme, despre soț, despre faptul că viața ei era altfel decât ar fi trebuit să fie.
— Vă conduc eu… — a propus Alexandru plătind cafeaua.
— Nu trebuie… — a clătinat capul Ioana. — Chem un taxi.
— Într-un asemenea viscol poți aștepta ore întregi… — a replicat el. — Am mașina aproape.
Ezita puțin. Pe de o parte ideea să meargă acasă împreună cu un bărbat necunoscut părea nepotrivită. Pe de altă parte petrecuseră deja toată seara împreună și omul acesta îi inspirase calm și siguranță. Dimpotrivă chiar — lângă el simțea liniște și protecție.
— Bine… — a acceptat într-un sfârșit.
Pe drum spre mașina lui, Ioana a observat apelurile ratate.