de la Andrei Moldovan.
Ea a pus telefonul deoparte, fără să sune înapoi.
„Lasă-l să se îngrijoreze puțin, nu e nimic grav”, a gândit ea.
Mașina lui Alexandru Radu era un „Volvo” vechi, negru, care se evidenția clar printre SUV-urile noi din parcare.
— Scuză dezordinea, — a spus el deschizând portiera. — Viața de burlac își lasă amprenta.
Pe bancheta din spate erau dosare cu partituri, cărți și tot felul de hârtii.
Ioana Dumitrescu s-a așezat pe scaunul din față și i-a spus adresa.
Au mers în tăcere, străbătând viscolul și străzile pustii.
La radio se auzea încet muzică clasică, creând o senzație ciudată de căldură în mijlocul nopții de iarnă.
— Ești fericit? — a întrebat brusc Alexandru Radu, fără să-și ia ochii de la drum.
— Ce? — s-a pierdut Ioana Dumitrescu.
— Doar o întrebare, — a ridicat el din umeri. — Mi se pare că oamenii fericiți nu merg singuri la concertele lui George Enescu.
Ioana a privit fulgii care loveau geamul și se topeau în picături.
— Nu știu, — a recunoscut ea sincer. — Dar dumneavoastră?
— Uneori, — a răspuns el după o pauză. — În momente ca acesta… Când ascult muzică bună… Când întâlnesc un om interesant…
S-a întors pentru o clipă și i-a întâlnit privirea înainte să revină atent la drum.
— Am ajuns, — a anunțat Alexandru Radu încetinind lângă casa ei.
Ioana Dumitrescu a privit spre blocul lor. În fereastra apartamentului ardea lumina — semn că Andrei Moldovan era deja acasă.
— Mulțumesc pentru seară, — a spus ea fără grabă ieșind din mașină.
— Mulțumesc și eu, — a răspuns Alexandru Radu. — A fost o plăcere să te cunosc, Ioana Dumitrescu.
A scos din torpedou o carte de vizită și i-a întins-o:
— Dacă vei vrea vreodată să mergem la un concert… Am mereu invitații la îndemână.
Ioana a luat cartea și a pus-o în geantă fără să se uite la ea:
— La revedere, — a zis deschizând portiera.
— Pe curând, — a răspuns Alexandru Radu.
Andrei Moldovan stătea pe întuneric în sufragerie privind pe fereastră. Când cheia s-a rotit în broască, nu s-a întors spre ușă:
— Ai ajuns? — a întrebat Ioana intrând în cameră. — Cum a fost ședința?
— Bine, — a răspuns scurt el. — Și concertul?
— Tot bine…
Ea a trecut în bucătărie și a pus fierbătorul la apă caldă.
Andrei Moldovan a apărut în prag:
— Ți-am dat telefon…
— Eram la concert, — a ridicat ea din umeri. — Apoi am intrat într-o cafenea… Nu am auzit apelul…
— Cu cine? — întrebarea lui suna forțat indiferent.
Ioana l-a privit drept:
— Cu cineva care iubește muzica.
Andrei Moldovan a vrut să spună ceva dar a tăcut.
În schimb a scos din buzunar o cutiuță cu un inel și a pus-o pe masă.
— Ce e asta? — l-a întrebat Ioana.
— Un cadou pentru aniversare, — a zis el. — Am uitat să ți-l dau la timp.
Ea privea cutiuța fără s-o deschidă.
Apa fierbea deja; turna încet ceaiul într-o cană.
— Eu mă duc în dormitor, — a spus Andrei Moldovan ieșind din bucătărie.
Ioana a rămas singură; a deschis cutiuța.
În interior era un inel cu safir – exact cel despre care visase cândva demult.
L-a închis repede și l-a ascuns într-un buzunar.
Apoi a scos cartea de vizită a lui Alexandru Radu; a privit-o mult timp înainte de a o rupe mărunt și a arunca bucățile la gunoi.
Dimineața orașul i-a întâmpinat cu cer senin și zloatra scârțâitoare sub pași.
Viscolul trecuse lăsând troiene mari și crengi înghețate.
Alexandru Radu stătea la computer scriind cronica concertului de ieri.
Cuvintele nu veneau; gândurile îi fugeau.
Își amintea femeia cu ochii triști care asculta singură pe George Enescu.
Telefonul a sunat brusc:
— Alexandru, — vocea redactorului-șef părea tensionată. — Am niște vești pentru tine… Nu prea bune…
— Ce s-a întâmplat? — a întrebat neliniștit Alexandru.
— Bugetele au fost reduse iar mai drastic… Va trebui să micșorăm echipa… Departamentul tău cultural…
— Îl desființează? — a presupus Alexandru.
— Nu chiar, — a suspinat redactorul. — Dar dintre trei jurnaliști va rămâne doar unul… Și am nevoie de cineva care scrie nu doar despre clasică dar și despre cultura contemporană, despre tineri și noile tendințe…
Alexandru a priceput imediat.
Era prea conservator pentru noul format; prea legat de clasicism.
— Pot veni azi după acte, — a zis el fără să mai aștepte concedierea oficială.
— Îmi pare rău Alex, — vocea redactorului suna sincer afectată. — Ești un jurnalist excelent dar vremurile se schimbă…
— Da, — a confirmat el calm. — Se schimbă…
A închis telefonul și a privit recenzia neterminată:
Ultimul text al carierei sale ca critic muzical.
Cincisprezece ani munciți sfârșiseră printr-un apel telefonic.
A deschis sertarul biroului și a scos sticluța cu whisky;
a luat două înghițituri apoi hotărât a pus-o iar jos:
„Nu acum…”
S-a așezat iar și a început să scrie punând toate emoțiile trăite ieri, ascultând Enescu și privind profilul acelei femei necunoscute în penumbra unei săli de concert.
Andrei Moldovan s-a trezit dimineața devreme auzind apa curgând în baie: Ioana mereu se scula înaintea lui.
Privind ceasurile a văzut că mai erau trei ore până la serviciu;
a stat culcat privind tavanul gândindu-se intens la cum venise aseară soția târziu, mirosind straniu alt parfum bărbătesc pe haină, la inel lăsat neatins, la cum deveniseră tot mai depărtați ultimii ani.
Telefonul Ioanei stătuse pe noptieră;
Andrei știa că n-ar trebui dar l-a luat totuși și l-a descuiat —
parola rămânea aceeași încă din ziua nunții lor: data primei lor întâlniri.
Mesajele păreau obișnuite;
în apeluri doar bunica și colegii serviciului;
dar istoricul navigatorului l-a făcut să înghețe:
„Lucru într-un alt oraș”, „Locuri vacante fotograf”, „Cum să începi viața iar…”
Atunci a intrat Ioana ștergând părul ud cu prosop —
și l-a văzut ținând telefonul ei:
— Ce faci acolo?! — a întrebat încet ea.
El a ridicat ochii:
— Tu vrei să pleci?
Ea l-a privit mută apoi a smuls mobilul:
— N-ai drept niciodată să umbli prin lucrurile mele!
— Iar tu ai drept să faci planuri fugare fără să-mi spui nimic?! — a izbucnit Andrei ridicându-se nervos.
— Nu-i fugare! — a clătinat capul Ioana. — E căutare ieșire!
— Din ce?! Avem tot! Casă, mașină, bani! Ce-ți lipsește?!
— Ție! — a rostit simplu Ioana. — Ție-mi lipsești!
Acum trei ani visam împreună, planificam viitor;
iar azi tu trăiești doar muncind iar eu aici singură-n apartament ca-ntr-un hotel rece;
nici vorbim serios măcar!
— Fac asta pentru noi! —