— Ca să avem un viitor, ca să… — a ridicat vocea Andrei Moldovan.
— Ce viitor? — l-a întrerupt Ioana Dumitrescu. — Acela în care continuăm să trăim vieți paralele?
— Nu mai pot așa, Andrei.
Ea a trecut pe lângă el spre dulap și a început să-și adune hainele.
— Ce faci? — a întrebat el încordat.
— Mă duc la bunica, — a răspuns Ioana fără să se întoarcă. — Am nevoie de timp să mă gândesc.
Și tu la fel.
Andrei privea cum ea își punea lucrurile în geantă.
Ceva din el îl împingea s-o oprească, să spună cuvintele potrivite, dar nu le găsea nicicum.
— Te vei întoarce? — a întrebat în cele din urmă.
Ioana s-a oprit pentru o clipă, apoi a continuat să strângă:
— Nu știu. Sincer, nu știu.
Când Mariana Georgescu și-a văzut nepoata în prag cu geanta, nu a pus nicio întrebare. Doar a îmbrățișat-o tăcut și s-a îndreptat spre ceainic.
— Nu te voi întreba ce s-a întâmplat, — a spus ea când s-au așezat la masă. — Îmi vei povesti singură, dacă vei dori.
Ioana a încuviințat din cap, încălzindu-și mâinile pe ceașcă.
Afară începea o nouă ninsoare.
— Ții minte că spuneai că am încetat să mai deosebim ce e important de ce e urgent? — a întrebat ea după o pauză.
— Țin minte, — a răspuns bunica.
— Se pare că abia acum am înțeles ce voiai să spui.
Mariana Georgescu i-a aruncat nepoatei o privire cu un zâmbet trist:
— Mai bine târziu decât niciodată.
Ioana a scos din buzunar o cutiuță mică cu un inel și a pus-o pe masă:
— Mi l-a dăruit ieri… De aniversare… pe care oricum n-am mai serbat-o niciodată…
— E frumos, — a observat bunica fără să atingă cutia.
— Da… dar a venit cu trei ani prea târziu, — murmura Ioana Dumitrescu.
Stăteau tăcute privind cum cade zăpada afară dincolo de fereastră.
Din casa vecină se auzea muzică vag familiară – probabil George Enescu.
— Și ce ai de gând să faci acum? — a întrebat Mariana Georgescu.
Ioana a privit mai întâi mâinile ei, apoi ninsoarea de afară și în cele din urmă bunica:
— Să trăiesc! Pur și simplu… să trăiesc! Cu adevărat!
***
George Marinescu a luat cheile biroului și a ieșit pe stradă ținând în brațe cutia cu lucrurile lui personale.
Cincisprezece ani din viața lui încăpeau într-o cutie de carton: câteva cărți, fotografii și vechea mașină de scris pe care o ținea mereu pe birou ca talisman.
Fulgi mari i se așezau pe păr și pe palton.
George s-a oprit la mijlocul străzii, a ridicat fața spre cer și a închis ochii lățind obrajii sub topirea fulgilor.
L-a cuprins un sentiment ciudat de libertate.
Pentru prima dată după mulți ani nu avea obligații, termene limită sau sarcini editoriale.
Putea face orice voia și merge oriunde dorea.
A scos telefonul și a deschis ultimul mesaj al redactorului-șef: „Recenzia ta la concert a apărut pe prima pagină a secțiunii culturale. O treabă excelentă – păcat că e ultima.” A zâmbit ușor și a băgat telefonul la loc.
Până la urmă era un mod destul de bun de a-și încheia cariera.
În față îl aștepta necunoscutul – totodată neliniștitor și atrăgător.
A strâns mai tare cutia și a pornit înainte lăsând urme adânci pe zăpada proaspătă.
***
Andrei Moldovan stătea într-un apartament gol privind ceasul.
Trecuseră trei zile de când Ioana plecase iar el încă îi aștepta întoarcerea.
Sunase, trimisese mesaje dar primise doar răspunsuri scurte: „Sunt bine”, „Am nevoie de timp”, „Nu veni”.
La serviciu lucrurile mergeau prost.
Conducerea fusese nemulțumită de raportul la care muncise toată noaptea: „Prea puțin detaliat”, „Abordare greșită”, „Trebuie refăcut”.
Ca și cum toate eforturile lui ar fi fost zadarnice.
Telefonul a sunat iar Andrei l-a apucat plin de speranță – dar era Eugen Stan.
— Salut! Cum ești? — a întrebat colegul.
— Bine… — a automatizat Andrei răspunsul.
Eugen părea nesigur:
— Știi… conducerea mi-a dat mie proiectul tău… au zis că tu acum ești «instabil emoțional». Îmi pare rău… eu n-am cerut asta…
Andrei a strâns telefonul atât de tare încât articulațiile i s-au albit:
— Am înțeles… Mulțumesc c-ai spus…
A închis apelul și a căzut greu pe spatele canapelei.
Proiectul pentru care ratase zeci de cine familiale și chiar aniversarea nunții ajunsese acum al altuia.
Trei ani munciți, nopți nedormite și stres constant – totul pierdut.
S-a ridicat și a mers spre fereastră.
Orașul pulsa indiferent; oamenii grăbeau undeva fără să observe singurătatea lui.
Pentru prima dată după mult timp a realizat că nu știa ce va face mai departe.
Viața lui fusese mereu planificată: carieră, promovări, proiecte noi.
Niciodată nu gândise ce-ar fi dacă ar cădea tot planul.
Telefonul a sunat iar – număr necunoscut:
— Domnul Mihai Stoica? — a întrebat vocea unui bărbat.
— Da.
— Vorbim din partea companiei «Cluj-Napoca Invest». Ați fost recomandat ca specialist excelent… Puteți veni la un interviu?
Andrei a privit fotografia nunții lor așezată pe raft…
— Îmi pare rău, — a spus încet. — Acum nu este moment potrivit… Voi lua legătura mai târziu.
A închis apelul și a deschis calculatorul.
Căuta: „Cum s-o iau totuși de la capăt?”
***
Pe cheiul Clujului stătea Ioana Dumitrescu fotografiind orașul iernatic.
Soarele răzbătea printre nori luminând turlele bisericilor și transformând gheața râului într-o oglindire scânteietoare.
Telefonul a vibrat iar – alt mesaj venit din partea lui Andrei.
Nu l-a citit imediat; a preferat să facă încă câteva poze surprinzând clipa când raza soarelui sclipea peste vârful aurit al Feldioarei.
Abia apoi a scos mobilul:
„Vreau să repar tot… Spune-mi doar ce trebuie să fac.”
Ioana a privit mult timp acele cuvinte apoi a tastat încet:
„Nu tu ai ceva de schimbat… Eu am schimbat deja.”
A trimis mesajul și a pus telefonul la loc.
Apoi a scos cartea de vizită păstrată chiar dacă Andrei ar fi putut bănui ceva.
Nu rupsese atunci bucata aceea mică, doar jucase teatru pentru sine însăși.
Numărul lui George Marinescu.
Omul care îi reamintise că muzica nu sunt doar sunete ci povești ascunse dedesubt.
Nu intenționa să-l sune, cel puțin nu acum.
Dar simpla existență a unei alegeri îi oferea acel sentiment ciudat al libertății.
Ioana a făcut încă o fotografie – silueta unui om singuratic pe pod sub cer iernatic.
Apoi s-a întors plecând, depărtându-se încet, lăsând urme adânci peste zăpada nesfârșită care ștergea trecut și așternea foaie albă pentru viitor.