— Interesant, — a început Elena Popescu, — eu cred că apartamentul ar trebui trecut pe numele tuturor membrilor familiei.
— Și atât, — a întrerupt-o Ioana Marinescu cu un ton rece. — Mi se pare că încurcați noțiunile de „familie” și „coproprietari ai bunurilor”.
— Ești pur și simplu nerecunoscătoare! — a izbucnit soacra și a lovit cu putere palma de masă, făcând ceaiul să se verse.
Ioana a ridicat un șervețel și a șters încet pata. — Nu, Elena Popescu, doar că m-am săturat să trăiesc după regulile dumneavoastră.
Mihai Georgescu a întins mâna să o prindă pe a ei, dar ea și-a tras-o brusc.
— Ana, tu înțelegi… — a început el.
— Înțeleg că acum amândoi vreți același lucru: să vă dau ceva ce nu vă aparține nici prin lege, nici prin conștiință, — l-a întrerupt ea.
— Mă rănești, — a spus el ca și cum acesta ar fi fost cel mai puternic argument în ceartă.
— Iar tu mă trădezi, — a răspuns Ioana.
Se lăsă tăcerea.
Se auzea doar ploaia bătând în pervazul ferestrei.
Deodată Elena Popescu s-a apropiat de dulap, a luat de acolo un dosar cu documente și l-a trântit pe masă.
— Uite! — a spus ea.
— Aici scrie tot despre cum am plătit împreună pentru această casă, pentru reparațiile tale, pentru… — a început ea.
— Pentru reparațiile pe care chiar voi le-ați distrus prin criticile voastre? — a zâmbit ironic Ioana Marinescu.