— Da, îmi amintesc.
Mihai Georgescu s-a ridicat, de parcă ar fi vrut să risipească tensiunea din cameră.
— Destul. Nu suntem niște fiare.
— Te înșeli, — a răspuns încet Ioana Marinescu. — Uneori animalele sunt mai cinstite.
Elena Popescu și-a tras brusc scaunul mai aproape și aproape că a atins-o cu piciorul pe Ioana.
— Dacă nu-ți place aici.
— Ce vrei să spui? — a ridicat Ioana privirea. — Mă veți da afară?
— Crezi că nu pot? — a replicat soacra cu provocare în glas.
— Mamă! — a strigat Mihai, dar vocea lui a trecut neauzită.
Ioana s-a ridicat și a mers spre dulap ca să-și ia geanta.
— Nu, asta nu o veți face voi. Plec singură, atunci când voi decide eu.
— Și unde anume? — a întrebat soacra cu un zâmbet ironic.
— Acolo unde nu sunt cești murdare, conversații ascultate pe furiș și mâini străine care se ating de viitorul meu, — a spus ea hotărât, privind drept în ochii lui Mihai.
El și-a coborât privirea în pământ.
În acel moment Ioana a înțeles: povestea lor nu era încă terminată, dar condeiul se afla deja în mâinile ei.
Seara ploaia s-a oprit, însă în apartament atmosfera a rămas grea, ca și cum pereții ar fi absorbit toate discuțiile din acea zi.
Ioana stătea la bucătărie și amesteca încet cu lingurița ceaiul răcit.
Mihai a intrat și s-a rezemat de tocul ușii:
— Putem vorbi? — a întrebat el încet.
— Putem, — a răspuns ea.