— Oriunde va fi mai bine decât aici, — a răspuns Ioana Marinescu, privindu-i fix.
Mihai Georgescu a întins mâna spre ea, dar s-a oprit la jumătate de drum. — Ioana… nu face asta.
— Nu mă opri, Mihai. Prea mult timp am trăit în umbra voastră: „noi cu mama”, „noi cu familia”. Dar niciodată „noi doi”. Eu nu mai existam acolo.
Elena Popescu și-a strâns brațele la piept și a clătinat din cap: — Ingratitudine pură… Tot ce am făcut a fost pentru voi!
— Pentru voi doi, — a corectat-o Ioana cu glas tăios. — Eu eram doar o străină tolerată în casa asta. Și acum s-a terminat.
S-a ridicat brusc de pe scaun și a împins ușor scaunul înapoi. Pașii ei răsunau hotărâți pe podea, ca un verdict deja rostit.
Mihai a rămas nemișcat, privind cum femeia pe care o iubea se îndepărta de el fără să privească înapoi. În aer plutea încă mirosul vechiului album prăfuit și ecoul rece al râsului Elenei Popescu, care părea să pecetluiască ruptura definitivă dintre ei.