— Crezi că e mai bine pentru copil? — Știu că acolo e mai liniște, — a răspuns Ioana Marinescu, ridicându-se de pe scaun.
S-a îndreptat spre dormitor și a început să-și strângă lucrurile.
Mihai Georgescu a urmărit-o și s-a așezat pe marginea patului.
— Ana… adică… avem totuși pe Paul Matei.
— Tocmai de aceea, — s-a întors ea către el. — Vreau ca el să vadă că mama lui știe să se respecte pe sine.
— Dar dacă va crede că pur și simplu ai fugit?
— Atunci să creadă ce vrea.
Eu voi rămâne aproape, dar nu aici.
El și-a strâns pumnii.
— E din cauza mamei? — a întrebat el.
— Nu, — a răspuns ea fără să-și abată privirea. — E din cauza ta, pentru că i-ai permis ei să devină persoana principală în familia noastră.
Geanta strânsă stătea lângă ușă, ca un semn mut al schimbării ce urma să vină.
Înainte de plecare, Ioana Marinescu a intrat în bucătărie:
— Paul Matei, — i-a spus fiului ei, — mâine ne mutăm într-o casă nouă.
— Dar tata? — a întrebat el.
— Tata va rămâne deocamdată aici, — i-a răspuns ea blând. — Uneori adulții trăiesc separat ca să nu se facă unul pe altul să sufere prea tare.
Elena Popescu a pufnit disprețuitor, dar nu a zis nimic.
Mihai Georgescu stătea în hol, ca și cum ar fi sperat la o schimbare de decizie din partea ei:
— Ana… dacă pleci acum, nu va mai exista drum înapoi.
— Mihai… — a rostit ea încet, — am parcurs deja drumul acesta o dată.
Și a ieșit pe ușă, lăsând în urmă doar mirosul ploii și clinchetul gol al vaselor din chiuvetă.
Sfârșit.