— …și la ecografie.
Elena Stan nu a putut să-și ia liber.
Medicul arăta micuțul siluet pe ecranul alb-negru.
Ioana Popa a aruncat pe furiș o privire spre Mihai Popescu — el stătea prea aproape, iar palma lui se așezase pe umărul ei.
— Ai fost curajoasă, Ioana… — vocea lui era joasă, dar în ea răsuna ceva ce n-ar fi trebuit să fie acolo.
Pe coridorul clinicii stăteau alături, pe scaunele de plastic.
— Mihai… ție nu ți-e frică? — a șoptit aproape Ioana.
— Mi-e frică. Dar cu tine, ciudat, e mai liniște. — A zâmbit, iar Ioana a simțit cum în ea începe să crească ceva cald și să o schimbe din interior.
Elena Stan aproape că nu suna niciodată — doar mesaje seci: „Cum a fost ecografia? Totul bine?” și „Nu uita vitaminele”.
Mihai citea în tăcere mesajele scurte de la Elena și nu se grăbea să răspundă. Gândurile lui fugeau tot mai des nu spre soția sa, ci spre felul în care Ioana bea ceaiul, râdea și îl privea așa cum Elena nu o mai făcea de mult timp.
Între timp, Ioana adormea cu mâna pe burtă, șoptindu-și încet în întuneric: „Nu e al meu. E al lor. Ești puternică, Ioana. Nu uita asta.”
Dar inima încăpățânată îi șoptea altceva…
▫️▫️▫️▫️▫️
— Ai fost din nou la Ioana? — Elena stătea în prag fără să-și dea jos paltonul care încă mirosea a ploaie și stradă.
Mihai, evitându-i privirea, a pus cheile pe măsuță:
— I-am dus niște cumpărături. S-a stricat iar robinetul. Am stat puțin.
— Puțin? — zâmbetul Elenei a fost ascuțit ca un ciob de sticlă spartă. — Tu petreci mai mult timp la ea decât acasă!
Mihai a deschis gura, dar cuvintele nu au ieșit. Ea deja intrase în dormitor.
— Elena! Nici tu nu îi acorzi atâta atenție! — a izbucnit el indignat, dar răspuns n-a primit niciunul.
La miez de noapte, când Mihai dormea deja, Elena i-a luat telefonul încet din noptieră. Degetele îi tremurau răsfoind mesajele: scurte, fără tandrețe… Dar fotografiile…
Ioana în halat de casă lângă bucătărie, cu părul ud și un zâmbet naiv: „Mulțumesc pentru ceai.”
Ioana pe canapea cu pisica în brațe…
Ioana cu palma pe burtică: „Totul e bine, nu te îngrijora.”
Nu direct spusese ceva interzis… dar Elena a simțit un frig care-i strângea pieptul ca o menghină nevăzută.
Dimineața a pregătit cafeaua fără să-l privească pe soț:
— Îți place de ea? — întrebarea a căzut brusc între ei ca o piatră grea într-un pahar cu apă liniștită.
Mihai a clipit somnoros spre ea:
— Ce prostii spui? Ea poartă copilul nostru, Elena! Vrei s-o tratez ca pe o străină?
— Tu te porți cu ea ca și cum ar fi soția ta! Atunci eu cine sunt?! Director de planificare?! — a trântit cana atât de tare încât cafeaua a țâșnit peste margini.
El i-a prins mâna repede; ea i-a smuls-o furioasă:
— Ascultă-mă bine! Totul e sub control! Eu doar o ajut! Ioana e singură! Noi am promis că vom fi sprijin pentru ea!
— Nu o ajuți tu acum… Tu trăiești acolo! Respiri prin ea! Pe mine nici măcar nu mă mai vezi!
Vocea i se rupea uneori sub greutatea emoției; lacrimile însă le ținea forțat înapoi — plânsul era slăbiciune.
La următoarea ecografie au venit toți trei împreună; Andreea Vasilescu urmărea monitorul unde medicul arăta inimioara minusculă și vorbea despre analize; dar urechile ei erau pline doar de un vuiet surd.
— Totul este minunat la dumneavoastră, doamnă Vasilescu — a zâmbit medicul.
„Totul minunat”… dar nu acasă și nici în suflet.
Acolo ceva se crăpa demult și continua să se destrame.
Seara l-a văzut prin geam pe Mihai lățind sacoșele lângă picioarele Ioanei la intrare.
Vorbea încet atingându-i cotul.
Ioana râdea timid lipindu-și mâna de burtică.
Elena a tras brusc perdeaua până când inelele galeriei au sunat metalic.
În interior creștea ceva întunecat și fierbinte.
Pentru prima dată după multe luni a priceput limpede:
acest copil nu avea să-i unească,
ci dimpotrivă,
avea să distrugă tot definitiv.
S-a așezat pe marginea patului spunând golului:
— Nimeni n-o să-mi ia viața mea.
Nimeni.
Nici tu, Ioana.
Nici tu… Mihai.
▫️▫️▫️▫️▫️
— N-ar fi trebuit să vii azi aici, Mihai… — a spus Ioana sprijinindu-se de speteaza unui scaun vechi.
Bucătăria mirosea a supă şi lapte – atât de simplu şi cald,
de parcă erau chiar o familie adevărată.
— Ioana… ascultă-mă te rog… Nu pot să stau departe… Știi asta…
Ea și-a închis ochii obosiți:
— Știu…
E o greșeală…
Una mare…
N-ar fi trebuit să accept…