A sunat mama.
— Alo?
— Andreea, unde ești?! — vocea ei era tulburată. — Mihai a sunat, m-a întrebat dacă nu ești la mine!
— Și ce a spus?
— Că v-ați certat, că ai plecat… Era foarte îngrijorat!
Andreea Stan a râs amar.
— Mamă, el a depus actele de divorț.
A falsificat semnătura mea.
M-a dat afară din apartament.
— Ce?! — mama a rămas fără glas. — Dar… el spunea că…
— Minte. Toate cuvintele lui sunt o minciună, — a șoptit Andreea.
— Vino imediat la mine! — vocea mamei era plină de neliniște.
— Nu, — Andreea a strâns telefonul în palmă. — Eu rămân aici.
A închis și privirea i-a căzut din nou pe ecranul telefonului.
Bateria — 3%.
Mai avea o singură șansă.
Andreea a deschis harta și a găsit rapid adresa notarului care „certificase” semnătura ei falsificată.
Doar douăzeci de minute pe jos.
— Notarul nostru… — a murmurat ea încet.
Ecranul s-a întunecat brusc.
Andreea a tras aer rece în piept și a pornit hotărât înainte. Nu mai era femeia naivă de altădată. Acum mergea să lupte.
În fața oglinzii din toaleta unui local non-stop unde intrase să-și tragă sufletul, Andreea stătea pe gânduri. Cercurile vineții de sub ochi și părul ciufulit îi făceau chipul aproape de nerecunoscut pentru ea însăși. A scos din geantă un reportofon nou și a verificat bateria: încărcat complet.
— Trebuie să meargă…
A format numărul Ioanei Marin.
La al cincilea apel cineva a ridicat receptorul:
— Ei bine, te-ai răzgândit? — a întrebat cu ironie sora soțului ei.
— Am nevoie de documentele mele, — a răspuns Andreea cu voce calmă.
— Și lucrurile mele personale.
— Vino mâine la prânz, Mihai va fi la serviciu.
— Nu. Vin astăzi. Peste o oră.
— Ai auzit ce-am spus?..
— Sau vin cu poliția. Am dreptul să-mi iau lucrurile personale.
O pauză grea s-a lăsat peste convorbire.
— Bine atunci… vino.
La ora fix nouă seara Andreea stătea în fața ușii care fusese odată casa ei.
În mână strângea vechiul chei, rămas din întâmplare la ea.
Ușa i-a deschis-o Ioana Marin:
— Repede și fără scene, clar?
Andreea a intrat tăcut.
Mirosul unor parfumuri stranii și al mâncării pe care ea nu o gătise niciodată îi sfâșiau memoria ca niște lame reci.
— Unde e Mihai? — a întrebat ea.
— A plecat cu treburi.
Andreea a pășit spre dormitor.
Pe pereți atârnau fotografii cu Mihai Popescu și Ioana Marin împreună, ca și cum ar fi locuit acolo dintotdeauna.
— Nu te lungi prea mult, — a aruncat Ioana rece.
Andreea a deschis dulapul și a început să-și adune hainele rămase.
Privirea i s-a oprit pe noptieră: acolo zăcea telefonul lui Mihai.
— L-a uitat… — a murmurat ea.
Ioana a tresărit brusc:
— Nu-l atinge!
Andreea a reacționat rapid:
— Am nevoie doar de numărul meu! Îl transfer pe noul SIM!
Ieșind spre coridor ca și cum ar fi căutat setările telefonului, în realitate derula febril mesageria… chat-ul dintre Mihai și Ioana… capturi de ecran… trimite către sine…
Brusc Ioana i-a smuls aparatul din mâini:
— Ce tot faci acolo?!
Andreea a coborât mâna spre buzunar verificând dacă reportofonul încă înregistra.
Ioana a privit-o bănuitor:
— Ce-ai pus la cale?
Ea a răspuns simplu:
— Îmi iau doar ce-i al meu.
Ioana a izbucnit într-un zâmbet batjocoritor:
— Al tău? Tu n-ai nimic al tău! Până și geanta asta ți-a cumpărat-o Mihai!
Cuvintele acestea au ars ca veninul pe piele.
Cu glas stins Andreea a întrebat:
— De ce? De ce faceți asta?
Ioana s-a apropiat amenințător:
— Pentru că niciodată n-ai fost demnă de el! Pentru că eu îl cunosc toată viața mea! Și într-un final a realizat asta.
Ochii Andreei s-au mărit:
— Voi… voi doi sunteți împreună…
Ioana a izbucnit într-un râs crud:
— În sfârșit ai priceput! Da! Noi ne-am iubit mereu! Tu ai fost doar o greșeală!
Chiar atunci soneria ușii a răsunat ascuțit prin hol.
Ioana încruntată a mers s-o deschidă.
Andreea a rămas singură pentru un minut prețios.
S-a repezit la noptieră fotografiind documente grămădite acolo: contracte de vânzare-cumpărare… polițe… tot ce-i ieșea în cale…
— Andreea?! — strigătul Ioanei a răsunat din hol. — Ai zis că nu mergi la poliție!
Ridicând privirea a văzut doi polițiști lângă ușă.
— Eu nu i-am chemat… — a murmurat ea surprinsă.
Un ofițer a spus sec:
— Această doamnă a declarat că rețineți bunurile ei.
Fața Ioanei s-a albit:
— Minte…
— Totul e bine, — a replicat calm Andreea ridicând geanta. — Am luat deja strict necesarul.
A trecut liniștit printre ei spre ieșire:
— Mulțumesc… eu plec acum.
Pe trotuar unul dintre agenți a întrebat grijuliu:
— Aveți nevoie de ajutor pentru cazare?
— Nu mulțumesc, — a zâmbit amar. — Am unde sta.
Când mașina patrulei a dispărut după colț, Andreea a scos telefonul verificând fișierele salvate:
Tot rămăsese intact —
Dovezile,
Mărturisirile,
Și acum venise timpul să acționeze!
Trei zile le-a petrecut retrasă într-un hotel ieftin fără să iasă din cameră —
Laptop-ul deschis permanent între pagini despre legile falsificării semnăturilor,
articole despre fraude matrimoniale,
forumuri juridice —
iar pe masă împrăștiate printuri ale conversațiilor dintre Mihai Popescu și Ioana Marin,
fotografii ale documentelor,
înregistrarea convorbirilor telefonice…
Cu un click apăsând butonul „publică”, lumea virtuală a explodat —
Titlul postării sale scria negru pe alb:
**„Soțul meu și sora lui mi-au furat viața.”**
Toate dovezile erau atașate —
Marcase conturile organizațiilor pentru drepturile omului și ale presei —
După câteva minute telefonul a început să vibreze…